Guvernatorul Isărescu i-a lăsat probabil uimiţi pe unii când a anunţat că România n-ar mai trebui să încheie un nou acord cu FMI. Uimire, desigur legată de faptul că dl Isărescu a fost un partizan declarat al acordurilor cu FMI, unul care, de la tribuna de care beneficiază, s-a străduit să găsească virtuţi acestora, chiar dacă nu existau sau atâţia nu le vedeau, şi, nu în ultimul rând, un promotor al respectivelor acorduri dintr-un motiv foarte prozaic: instituţia pe care o conduce şi parohia ei (sistemul bancar) constituie, în însăşi filozofia FMI, ceea ce ar fi de protejat chiar dacă omori economia, mediul de afaceri, oamenii. Paroxismul a fost atins cu acordul încheiat cu FMI, care a stabilit, fără nuanţări, socializarea ravagiilor făcute de creditele bancare fără acoperire economică pe seama salariaţilor, pensionarilor, contribuabililor şi a căderii economiei!
De ce n-ar mai vrea dl Isărescu un nou acord cu FMI?! Să fie vorba cumva de răul făcut economiei de aceste acorduri, chiar dacă constatat post-factum, deşi se vede cu ochiul liber?! Sau de închiderea oricărei perspective de dezvoltare pentru ţară în caz că aceasta rămâne la mâna programelor FMI?! Doamne păzeşte! Vălul misterului cade când dl Isărescu îşi spune motivele. Pur şi simplu este vorba despre ceea ce este prezentat drept o cerinţă ca România să-şi asigure nevoile de finanţare direct de pe pieţe!
Măi să fie! A nu mai apela la FMI şi a fi în stare să înfrunţi direct pieţele private înseamnă, în principiu, două lucruri: să te împrumuţi pentru acoperirea nevoilor de finanţare la costuri de două-trei ori mai mari şi, oarecum în contrapartidă, să poţi face în economie ceea ce crezi de cuviinţă, nu ce îţi dictează FMI.
Să nu ştie dl Isărescu că, în cazul României, este vorba dintre aceste două lucruri doar de o finanţare mai costisitoare, căci, după încheierea ac
