Misiunea socială a intelectualului nu a fost simţită ca identică cu a specialistului. Intelectualul se străduieşte să exprime, cu mijloacele pe care i le pune la dispoziţie cultura, o anumită atitudine etică.
În numărul trecut al revistei 22 (10/2012), domnul profesor Aligică scrie un text în care se referă la mine, dar nu mă numeşte! Bun pedagog, mă laudă un pic, mă dojeneşte binişor. Precum personajul din tragedia lui Racine (Britannicus), nu meritam nici acest exces de onoare, nici această indignitate.
Autorul articolului este de părere că, în loc să mă refer în mod incompetent la ideologia neoliberală, ar trebui mai degrabă, ca psihiatru, să-mi cat de treabă, să analizez psihopatologia (nebunilor?), participanţi la ceea ce d-sa desemnează cu nedisimulată ironie ca „Marea Revoluţie din ianuarie“.
Mulţumesc pentru sfat! Dacă acţiunea mea civică din ultimii 35 de ani a avut cel mai mic sens, atunci a fost acela că am încercat să prezerv demnitatea psihiatriei şi să nu compromit această disciplină medicală (care se ocupă exclusiv de cazuri individuale), extrapolând conceptele ei la fenomene sociale.
Totuşi, psihiatria şi psihanaliza mi-au atras atenţia asupra unui fapt: lumea „normală“, istoria universală sunt guvernate de forţe iraţionale. Nu numai revoluţiile sau răscoalele (în care mulţimile joacă un rol mai mic sau mai mare), dar şi războaiele, decise de politicieni şi de militari, sunt produsul unor patimi. De aici nu rezultă că ele ar trebui să fie tratate de psihiatri; mai degrabă politologii ar trebui să se preocupe un pic de pasiuni şi să înveţe psihanaliza. Şi să-i acorde un rol semnificativ în cercetările lor.
Până una-alta, umila mişcare din ianuarie de la Bucureşti a făcut să cadă Guvernul Boc; a fost ultima adiere de vânt care a desprins din pom frunza uscată. Nu e prea rău pentru o mână de cetăţeni cu mâinile goale,
