Lamentatia publica a presedintelui Romaniei referitoare la umilintele indurate in timpul mandatului nu m-a impresionat deloc. Dimpotriva, mi-a lasat un gust amar. Da, este adevarat ca Traian Basescu a avut parte de o presa ostila si de o coalizare politico-mediatica fara precedent, ce nu s-a dat in laturi de la nicio manipulare si nicio calomnie, pentru a-i face de petrecanie politica.
Dar, pe de-o parte, presedintele se putea astepta la asa ceva, dupa ce a atacat frontal sistemul, la inceputul primului mandat, si dupa ce a adoptat postura extrem de incomoda a presedintelui jucator.
Pe de alta parte, nici domnia sa nu a fost chiar un etalon de eleganta in comportament si limbaj. Stim acum ce a simtit Traian Basescu din 2007 incoace, dar ma intreb ce-o fi simtit Raed Arafat, cand a fost acuzat de stangism antireformist?
Ce-o fi simtit ziarista invitata sa se suie pe masa pentru a i se face respiratie gura la gura? Ce o fi simtit Andrei Plesu cand a fost tratat ca o ordonanta? Si ce a simtit Regele Mihai cand a fost catalogat drept tradator si sluga a rusilor? Asta ca sa dau doar exemplele ce-mi vin rapid in minte? Comportamentul lui Traian Basescu nu ii prea da dreptul sa se victimizeze.
Si demnitatea ar trebui sa-i inhibe lamentatiile. Demnitatea pe care am vazut-o la oameni precum Monica Macovei, Daniel Morar, sau chiar Emil Boc, care au incasat fara sa cracneasca umilinte teribile, unele chiar mai dure decat cele traite de Traian Basescu, dar care nu s-au plans niciodata.
Dar dincolo de suferinta lui Traian Basescu se afla ceva mai grav decat limitele domniei sale. Se afla mentalitatea demnitarului roman, a politicianului roman incapabil sa inteleaga ca, da, exercitiul unei functii publice este in ultima instanta un exercitiu de umilinta in sensul smereniei. Demnitarul, politicianul, cu atat mai mult cel a
