Literatura rusa a facut din nihilist un personaj paradigmatic. Nihilistul de tip Serghei Neceaiev l-a inspirat pe Dostoievski atunci cand a creat parabola revolutiei moderne in romanul “Demonii”. Cinicul absolut Piotr Verhovenski era dublul lui Neceaiev, posedatul care a scris “Catehismul revolutionarului” si a organizat un omor doar pentru a unifica o oraganizatie terorista subterana. Sangele era liantul sacru, elementul mistic datorita caruia orice ezitare devenea o tradare. Nihilistul dostoievskian ura lumea, era omul din strafunduri, se ura de fapt pe sine cu o pasiune de nestins. Aleksandr Ulianov, fratele lui Lenin, spanzurat in mai 1887, a fost un asemenea nihilist. Asa s-a calit otelul…
Nihilistul postmodern se joaca, este ludic, ignora sau neaga crimele in masa, batjcoreste mortii, ia totul in bascau. Verhovenski si Kirillov erau totusi gata sa se sacrifice in mare incendiu revolutionar. Nihilistul clasic isi risca viata. Neceaiev, altminteri un personaj abominabil, a murit in temnita. Nihilistul postmodern nu risca nimic. El predica la televiziuni, da sfaturi Cetatii, scrie comentarii, face excursii prin campusuri, propune digresiuni despre Nietzsche, Gramsci, Lukacs, Lacan, Derrida, Baudrillard si Marcuse. Antonio Negri, creierul “Brigazilor Rosii”, este azi autor de mare succes si denunta “Imperiul”. Oriana Fallaci este insultata postum ca rasista, desi a fost una din marile voci ale antifascismului european. Timp in care un Alain Badiou, fost apologet al Khmerilor Rosii, este aplaudat ca un profet al noului Mileniu, al unei rupturi cataclismice cu execrata lume burgheza.
Nihilistii lui Dostoievski, cei despre care a scris Camus in “Omul revoltat”, erau intelectuali cu pistoale in buzunar. Multi dintre ei erau ingineri, stiau cum sa pregateasca bombe (vezi cazul Jeliabov). Traiau, asemeni fascistilor, sub semnul primejdiei. Estetizau aventu
