Dacă nu m-aş ghida după conceptul „nu regret nimic”, aş afirma că-mi pare rău că „Zi de zi” nu a fost de la bun început o parte din viaţa mea! Îmi amintesc în urmă cu şase ani am intrat într-o redacţie în stil american, aşa cum numai în filme mai văzusem. Lume multă, agitaţie, telefoane, un du-te vino continuu, şedinţe, deadline-uri…promisiuni, interviuri, reportaje, ameninţări şi înjurături. Ce să-i faci? Riscurile meseriei.
Trecem peste toate ca a doua zi dimineaţa să răsfoim paginile cu miros de cerneală. Ce am greşit, unde se putea scrie mai bine, ce ştire proaspătă s-a învechit peste noapte, ce punem azi cap de ziar, cine are subiectul cel mai tare. „De ce nu ai poză cu respectiva? Mai scurt, la obiect. Ana are mere, ce nu înţelegi?” Agitaţie, şedinţe, câte o pizza din partea casei, ca pe urmă să o luăm de la capăt. O muncă de Sisif. Veveriţa ce aleargă în roată ca la circ. Cu fiecare tastă apăsată credem că vom reuşi să schimbăm ceva, să facem lumea mai bună, să aruncăm o rază de lumină asupra adevărului. Credem că putem depăşi mentalitatea lui „Lascăibine” şi că nu trebuie să-l mai căutăm pe acarul Păun! Şi atunci am luat la rând grădiniţele şcolile din oraş, deşi nu odată am fost întrebată: „acolo e secţia maghiară, şi acolo vă duceţi?” sau „ ce să scrieţi despre ei, sunt doar câţiva ţigani”, încercând să scot la lumină tot ce merită promovat.
Un copil ce cântă excelent la flaut, un student ce a ajuns la Oxford, un copil de grădiniţă ce câştigă un concurs naţional de şah….indiferent de limba în care învaţă, trebuie mediatizat. Altfel vom ajunge să credem că trăim într-o ţară de hoţi, violatori, corupţi şi analfabeţi. Mediocritatea, incultura se vând mai bine, dându-mi senzaţia că ne luptăm cu morile de vânt, dar nu ne lăsăm!
Pentru toate acestea, îţi doresc La mulţi ani, parte din viaţa mea!
Dacă nu m-aş ghida după conceptul „nu re
