Modificările majore care au avut loc în educație în ultimii ani, în toată lumea, cu deosebire determinate de reorientarea spre competențe, nu au fost propuse din perspectiva unor raționamente filozofice, pedagogice ori psihologice complexe cât mai ales pentru a satisface nevoi sociale. Experiența practică din mediul economic a țărilor dezvoltate a avut un cuvânt greu de spus în decizia de a abandona centrarea pe cunoștințe în favoarea centrării pe competențe.  Deoarece majoritatea celor implicați nu sesizează amploarea transformării și există încă mulți contestatari ai acestei schimbări de direcție, mai ales în mediul academic, oarecum detronat, ar trebui să vedem de ce ne aflăm pe drumul cel bun.

Competența – un concept integrator

Un argument împotriva demersului orientat spre competențe este legat de lipsa unei definiții clare, operabile pentru acest concept. Diverși autori propun definiții descriptive, care nu întrunesc consensul, centrate pe ceea ce ea presupune la purtător – aptitudini, atitudini, etc. ori pe context.

Conceptul poate fi însă foarte ușor explicat dacă abordăm problema sistemic. C.R. Motru a justificat bine faptul că omul și nevoile lui se formează în cadrul unor culturi, nu în legătură directă cu mediul. Prin activitatea pe care o desfășoară, omul participă la un sistem social și economic, la multe grupuri cu diferite culturi specifice, cu diverse câștiguri. Grupurile au cultura lor dar și nevoile lor de a supraviețui și a se dezvolta. Competența este exigența formulată de un grup către membrii lui pentru a-și asigura buna funcționare. O persoană incompetentă este de obicei eliminată din grup, dacă există o concurență între grupuri.

Privită  dinspre individ, rădăcina latină a termenului, „competentia” tradus la noi prin „în stare” – care poate însemna și capabil, dar și prezent în ceea ce face, în situație (starea unui si