Ni s-a spus încă de acum 2.000 de ani: "Rugaţi-vă pentru duşmanii voştri", dar noi n-am înţeles de ce, şi asta pentru că purtăm în noi convingerea că duşmanii se vor scălda în fericire dacă-i vom binecuvânta cu rugăciune. Purtăm în noi convingerea stranie şi perdantă, în acelaşi timp, că dorinţa noastră de bine pentru cei care ne asupresc, ne atacă, ne iau ce-i al nostru sau ne batjocoresc ne face să pierdem ceva preţios şi le dăruieşte ticăloşilor fericire. Lucrurile nu stau deloc aşa şi, poate, faptul că nu reuşim să vedem bijuteria de aur pur ascunsă în rugăciunea noastră pentru cei răi perpetuează suferinţa, răul şi dezastrul în lume, dar – mai ales, suferinţa, răul şi dezastrul în noi înşine.
Dacă vom privi cu sufletul şi mintea deschise spre ceea ce numim rău, infracţiune, injustiţie, necaz, suferinţă, război etc., vom înţelege cel mai simplu dintre toate lucrurile: răul nu este niciodată înfăptuit de oameni buni. Bunătatea e o stare a fiinţei, dar nu una care ni se pune pe tavă. Bunătatea nu cade din cer şi nici nu creşte în pomi, ca merele sau ca perele. Bunătatea este o descoperire, pe care n-o pot face decât aceia care pornesc conştient în căutarea ei şi aceia ceare pun la îndoială faptul că emoţia negativă, distructivă şi dureroasă este singura alegere posibilă în situaţii de viaţă ostile sau provocatoare.
Ura vine de la sine: e îndejauns uneori să-ţi strige cineva în faţă un cuvânt grotesc, e îndeajuns să-ţi scadă salariul, să te irite un coleg ori să-ţi spună partenerul de viaţă ceva care te isultă, pentru ca ura, furia, deznădejdea sau alte emoţii negative să te scurme şi să te determine să reacţionezi violent. Avem nevoie de puţin să urâm şi tot atât de puţin să iubim, dar avem şi puterea să alegem între ele. Puterea aceasta începe în noi; în gând, în sentiment, iar gândul şi sentimentul ne
