La noi corupţia este ca magma terestră care fierbe sub pojghiţa subţire a aparenţelor de normalitate şi care răbufneşte, din când în când, prin vulcani adormiţi sau prin cutremure activate de DNA ori de alte instituţii asemănătoare.
Pentru majoritatea celor trăitori pe suprafaţa socială, darea în vileag a unor acte de corupţie poate să însemne că fenomenul se limitează la cei deconspiraţi ca încălcându-şi angajamentul social şi onestitatea personală.
Un procent, acolo, asupra căruia justiţia activează prin paragrafele de lege. Realitatea este, însă, că sub noi colcăie necinstea ce a invadat aproape toată domeniile vieţii sociale.
Daca este prins cu mita în sac un funcţionar public asta nu înseamnă că doar unul dintr-o sută este corupt ci că din cei vreo 80-90 de corupţi doar unul a fost dovedit ca atare.
Alcătuirea strâmbă şi superficială a mai tuturor instituţiilor statului s-a făcut cu mortarul toleranţei faţă de apucăturile perene care ne marchează istoria.
Ne mirăm şi ne întrebăm ce au cu noi olandezii şi finlandezii de o tot tin pe a lor cu eradicarea (!?) corupţiei, când le dăm aproape zilnic dovezi ale luptei noastre cu aceasta.
Ei au înţeles însă, poate mai bine decât noi, cum stau lucrurile şi că locul coruptului trimis la puşcărie este luat de alţi zeci pe care va fi greu să-i dovedească instituţiile abilitate,grav infestate ele însele de virusul necinstei.
Arestarea şi trimiterea în judecată a poliţiştilor, inspectorilor de tot felul, ba chiar a unor procurori şi judecători a devenit o banalitate.
Uneori stau să mă întreb dacă în justiţia românească mai este vreun om corect (deşi ştiu că exagerez) atâta timp cât dreptatea se împarte ca la tarabă, cui dă mai mult sau pentru tarife atent negociate.
Există prin subsolul justiţiei o întreagă filieră de traficanţi şi aranjori care alimen