Acum doi ani avea opt kilograme în plus şi se plafona în sufragerie. Astăzi e în Cartea Recordurilor: a alergat şapte maratoane şi şapte ultramaratoane pe şapte continente. Şi abia începe!
Atenţie! Începe o introducere barocă, aşa cum nu au de obicei textele de ziar, dar acesta reclamă o excepţie, căci omul acesta este extrordinar. Trebuie să aveţi răbdare, căci despre răbdare e vorba aici. Când ne-am întâlnit cu Andrei Roşu, iarna se sfârşea. Era deja un anotimp obosit care murea sub un soare formal care lumina slab, aproape obscur, copaci încă goi. Maratonistul nostru purta un impecabil costum gri, de economist de succes, noi purtam hainele oarecare, hanorace şi geci banale, ale ziariştilor de teren. Am urcat împreună la un etaj superior al unei clădiri de birouri din nordul Capitalei, acest El Dorado al corporatismului românesc. Am privit împreună de dincoace de geam – de aici se vede mai bine decât de pe Inter! – peste drum sunt cocioabe din alt secol locuite de băştinaşi săraci, alcoolici şi agresivi. Coporatiştii se uită des cum mascaţii le trec acestor oameni pragul. E o prăpastie între aceste două lumi, un gol care nu se va umple niciodată. Sunt amuzaţi şi sunt înspăimântaţi de ce văd aceşti corporatişti. Andrei Roşu era unul dintre ei. Citea şi el literatură motivaţională puerilă.
Viaţa era o canapea
Sunt deja doi ani de atunci, dar parcă ar fi trecut o veşnicie sau mai mult veşnicii. Avea 34 de ani, un fiu care începea să meargă drept şi tot viitorul i se întindea previzibil şi leneş înainte – urma o viaţă scurtă între deadline-uri, ore târzii la birou, şi apoi seara, seara!, pe canapea, cu o bere, apoi încă una, şi încă una, privind absent sau poate enervat cine-ştie-ce talk-show stupid de la televizor, vreun ciuvic, vreo tatoaie, şi apoi duminica şi cumpărăturile la supermarket, şi din nou canapeaua, şi biroul, şi canapeaua. Via
