Parlamentul European a fost întotdeauna instituţia cea mai vocală - nu doar la nivel european, ci şi la nivel mondial - în ceea ce priveşte apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale peste tot în lume.

În Uniunea Europeană nimeni nu mai contestă ideea conform căreia toate persoanele se nasc egale şi sunt înzestrate cu drepturile inalienabile. Urmând argumentul exprimat atât de elocvent în Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite, putem afirma că acestea sunt „viaţa, libertatea şi căutarea fericirii“. Viaţa, libertatea şi capacitatea de a-ţi împlini aspiraţiile alcătuiesc miezul demnităţii umane şi definesc domeniul acoperit de drepturile omului. Pentru noi, europenii, ele definesc baza activităţii noastre politice.

Aşa cum spunea C.S. Lewis la începutul anilor ‘40, când Europa trecea printr-unul dintre cele mai tragice momente ale istoriei sale, „este uşor să crezi că statul are numeroase componente - militar, politic, economic etc. În realitate, lucrurile sunt mult mai simple. Statul există doar pentru a promova şi a proteja fericirea oamenilor. Un soţ şi o soţie stând la poveşti la gura sobei, un grup de prieteni care se întâlnesc într-un bar să joce Darts, un bărbat care citeşte o carte în camera sa sau care sapă în grădină - iată pentru ce există statul. Şi dacă nu servesc la sporirea şi prelungirea acestor momente, atunci toate legile, parlamentele, armatele, curţile de justiţie, poliţiile şi economiile sunt o pierdere de vreme“.

Structurile politice care au apărut în Europa după al doilea război mondial au reafirmat această solicitare. În Vest, statele democratice au căutat o integrare graduală drept cea mai bună metodă de a promova şi proteja „fericirea de zi cu zi“ a cetăţenilor lor. Integrarea europeană a ajutat la asigurarea păcii, la promovarea dezvoltării economice şi sociale, la respectarea libertăţilor f