Tăcerile sunt cele mai grele poveri pentru cel care scrie.

La începutul anilor '90, când i-am arătat hârtia de transfer la o revistă, tata mi-a zis: „Cu meseria asta n-o să apuci pensia". Şi atunci l-am urât. Pentru că mă descurajase din prima clipă să mă apuc de scris. Pentru că el dispreţuise dintotdeauna nu numai scrisul meu, dar şi scrisul altora. (Tata, mecanic de locomotivă, şi-ar fi dorit să ajung impiegat la CFR, să ridic paleta aia verde în gară şi să dau drumul la trenuri.)

După câţiva ani de scris (la gazete şi la câteva cărţi), mi-am dat seama că scrisul e o povară pentru cei din jurul celui care scrie. Scrisul îi trezeşte, îi intrigă şi îi scandalizează. (Scrisul e miere şi e otravă.) Când mi-a apărut primul roman, tata i-a zis mamei, în bucătărie: „Uite ce scrie fii-tu despre noi!" Şi i-a citit câteva fragmente, apoi a aruncat cartea. Şi mama a plâns. A citit şi ea cartea şi mi-a zis: să nu mai scrii despre noi, auzi, să nu mai scrii, pentru că vreau să am linişte în casă! Peste alţi câţiva ani (când tata nu mai era), mama mi-a citit primul capitol dintr-o carte nouă şi m-a certat: „Ce-ai tu cu viaţa mea? Să nu te mai legi de viaţa mea, auzi?" Şi mi-a părut rău că mă legasem de viaţa ei. Dar până atunci, scrisul meu mai enervase destui oameni din jurul meu. Otrava scrisului naşte violenţă. Am avut parte de un manuscris aruncat la gunoi (noroc că am fost pe fază şi l-am salvat!), de un exemplar de carte aruncat cu scârbă în primul tomberon după ce ne-am despărţit pe stradă, de o prietenie ruptă, de multe reproşuri, de tot felul de dezminţiri, „vezi că ai scris numai aiureli, lucrurile nu s-au întâmplat aşa cum ai scris!", da, bine, am scris aiureli! - am răspuns resemnat, de priviri triste, de nebănuite „chei de lectură" şi de tăceri adânci. Tăcerile sunt cele mai grele poveri pentru cel care scrie.

Da, recunosc, am scris despre ta