Cu numai un an în urmă, Turcia era considerată de mulţi membri NATO o cauză aproape pierdută; după refuzul Ankarei, în 2003, de a permite unei divizii americane să traverseze teritoriul său pentru a se alătura invaziei din Irak, Washingtonul era pe cale să îşi piardă răbdarea - şi să scoată Turcia din lista aliaţilor de încredere.

Însă decizia Ankarei din septembrie 2011 de a permite amplasarea pe teritoriul său a unui sistem de radar american care va face parte din scutul anti-rachetă a fost considerată de Pentagon drept o reîntoarcere a Turciei în sânul NATO; conform cotidianului New York Times, un oficial american a numit acordul cu Turcia „cea mai importantă decizie strategică între Statele Unite şi Turcia din ultimii 15 sau 20 de ani".

Mai mult decât „un Yemen bogat"

Analistul politic Soner Cagaptay remarcă într-un articol din cotidianul Los Angeles Times că principalul motiv al acestei schimbări în politica externă a Turciei este un fapt pe care Ankara l-a ignorat în anii 2000: „valoarea sa strategică nu constă din faptul că este o putere musulmană - există multe asemenea state în regiune - ci că este o putere musulmană cu legături puternice cu Statele Unite, acces la tehnologiile militare avansate ale NATO şi posibilitatea de a sta la masă cu Europa". Aceste avantaje dau mult mai multă greutate Turciei decât strategia sa anterioară de a se izola de Washington şi NATO şi a fi „doar" un stat musulman prosper, numit de Cagaptay „un Yemen bogat" - dar nimic mai mult.

Un alt factor al schimbării este, conform Los Angeles Times, relaţia apropiată dintre Erdogan şi preşedintele SUA, Barack Obama; acesta i-a oferit premierului turc atenţia şi respectul care lui Erdogan (un bărbat vanitos, după cum constată Soner Cagaptay) i se păruse că i se cuvin.

Însă şi „Primăvara Arabă" a jucat un rol important în reorientarea strategică a Turciei: revolt