Pentru mine, testul suprem pe care ar trebui să-l treacă un candidat la Primăria Bucureştiului ar fi o plimbare la pas prin oraş. Aş fi curios să-l văd cum şi cînd se înfurie, cînd se bucură, cînd se emoţionează, ce soluţii îi vin, de la caz la caz, în minte, şi în ce fel pasiunea pentru Bucureşti îl face să uite de sine. Aş vrea să-l văd cum reacţionează la palpitul, uneori obosit, uneori isteric, al oraşului, cum îi adulmecă miresmele, zvonurile, ohtăturile şi ţipetele, cum îi savurează tradiţiile şi cum se întristează cînd percepe grimasa dezordonată pe care i-au impus-o ultimii săi edili. În genere, experienţele de pînă acum mă determină să cred că nici unul dintre foştii primari postdecembrişti n-ar fi trecut acest test. În cel mai bun caz, îi văd bucuroşi, mîndri, emoţionaţi de propriile lor isprăvi. Nu vor să lase în urmă un oraş mai bine rostuit, ci un amplasament convenabil pentru propria lor statuie. Nu pretind nici unui demnitar o vocaţie monahală. Admit că orgoliul, ambiţia de a „lăsa ceva în urmă“ fac parte din setul de motivaţii legitime ale oricărui înalt funcţionar public. Cu condiţia să acorde programului său o mai mare atenţie decît acordă fotografiei sale. Dar, uneori, nici măcar pofta de posteritate nu pare să existe cu adevărat. Lucrurile se consumă mai curînd la nivel de aranjamente personale, şmecherii lucrative, „pragmatism“ de faţadă. Privind în urmă – şi ca să dau exemplul cel mai frapant –, nu-mi vine să cred că pe scaunul pe care au stat oameni ca Pache Protopopescu, sau Barbu Ştefănescu Delavrancea, a putut fi aşezat, printr-un obscur concurs de împrejurări, un personaj ca Viorel Lis, invitat privilegiat al budoarelor carnavaleşti pe care le organizează, vesel, unele televiziuni locale.
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zileDintre candidaţii viitoarei campanii electora
