Dacă s-ar face o cercetare finalizată printr-un studiu asupra modului în care Internetul a intrat în referinţele noastre strict literare, s-ar observa, mai întîi, reticenţa cvasigenerală faţă de net; apoi, acceptarea lui, însă doar ca suport, ca o structură pasivă; şi abia într-o a treia fază, integrarea reciprocă dintre un conţinut artistic şi formele specifice pe care le ia în virtual. Am găsit iniţial chatul, blogul şi reţelele de socializare în romanele şi poezia autorilor foarte tineri, care puseseră parcă monopol. Într-un timp relativ scurt, însă, generaţiile mai vîrstnice s-au predat, prin reprezentanţii lor, noii lumi şi noului chip (interconectat) de a înţelege literatura şi cultura. Nu-mi e foarte clar în numele cărei generaţii vorbeşte Nora Iuga, în fermecătorul său volum intitulat Blogstory: în cel al bătrînilor, de care este legată biologic şi rememorativ? Sau în cel al nepoţilor şi strănepoţilor literari, oameni de douăzeci de ani în mijlocul cărora se simte la fel? În preajma împlinirii vîrstei de 79 de ani (pe 4 ianuarie 2010), scriitoarea a acceptat experimentul propus de infatigabilul un cristian şi a demarat un blog gîndit a fi ţinut timp de un an. Pînă la urmă, dacă introul este din 28 decembrie 2009, ultima secvenţă (iulie 2011) suplimentează cu jumătate de an intervalul convenit: semn că jocul a fost jucat şi cu seriozitate, şi cu plăcere. Blogstory desfiinţează în primul rînd distanţele. Nora Iuga se află la Berlin, dar cititorii blogului său pot fi (de) oriunde. Postările se adaptează la împrejurări, la circumstanţe şi la noutăţile fiecărei luni, oferite de o agendă personală foarte încărcată. În volum au intrat şi anunţuri din presă, news­lettere şi chiar afişe cu lansări ale autoarei, comunicate, referinţe critice, fragmente de interviuri, articole publicate în revistele culturale, extrase din publicaţii germane traduse de Nora Iuga: t