Din ce în ce mai mult, România mea seamănă cu o babă năucă. Se plimbă toată ziua, ca să aibă linişte în psihic, şi flutură în urma ei o pungă de cârpă.
Un steag al sărăciei şi al singurătăţii. Când o văd, însă, repede mă liniştesc. Aduce cu mama. Sau cu o soră mai mare, pe care am visat-o tot timpul în adolescenţă, ca să mă înveţe cum să fiu candid, răbdător şi atent cu lucrurile dulci ale vieţii. Şi n-a venit decât târziu. Acum are faţa uscată, ca o nucă. Gura i-a rămas însă lacomă. Fruntea, netedă, sub o măciulie murdară de păr gros. Acolo i s-au strecurat ochii limpezi cu mişcări bruşte. Devine atentă, acută, când se strecoară printre grămezi de legume sau lucruri chinezeşti.
Nu-i loc de literatură dulceagă când încerc s-o înţeleg. Parcă-i zidită într-un pătrat de beton. Când îi văd spatele de aproape, ceva mă aruncă în lături. Are spate de miliţian, de sudor, de macaragiu. Pistoanele care au lucrat cu atâta putere, în fabrici, complexe agro-industriale, şantiere, i s-au gripat. Seara, câteodată, îi fixează picioarele în poziţii hilare. Râd şi eu cu ea, când îşi aminteşte să-mi spună, hohotind, că în anii '70-'80 a născut continuu. Şi doar cu un băiat şi două fete s-a ales. Tare aş vrea ca mecanismul ăsta nesimţitor al vieţii să nu-i sfarme umerii, mâinile slabe. Tare aş vrea să o văd că râde şi-n somn, când stă singură.
Odată, forţele întunericului i-au întocmit actele de şomaj. O lună a plâns. A stat în spital alte şase. Apoi, cum i-au zis stăpânii zilei, s-a obişnuit. Cititorule, dă-mi voie să mă prefac în câteva fraze că urlu cu ea. Doar toţi ştim cum să jucăm comedia vieţii ca să fim zilnic liniştiţi. De ce România mea, atât de orgolioasă - cea mai mare din lume, în şcoala mea de pe vremuri! -, a devenit o babă comunistă nebună? Adică de ce nu am putea fi fericiţi măcar o vreme? Gata, m-am răcorit.
Între timp, baba mea a fost într-o pia
