În Bucureştiul de altădată negoţul cu carne era una din meseriile de bază, iar măcelarii aveau de multe ori o responsabilitate uriaşă în faţa domnului ţării. Dacă astăzi preţurile produselor alimentare de bază sunt reglementate atent şi sunt supuse unor rigori stricte, în Bucureştiul de altădată legea era a celor puţini.

Preţul cărnii a dat de furcă unor măcelari care au încercat să câştige mai mult decât „era dat". La sfârşitul secolului 18, constatându-se că unii măcelari au ridicat nejustificat preţul de vânzare al cărnii, sub pretextul că vitele s-au scumpit, stăpânirea oraşului a stabilit un nart (preţ maximal fixat în trecut de autorităţi pentru vânzarea anumitor mărfuri de primă necesitate). Cei care nu-l respectau erau pedepsiţi, iar unii riscau chiar ca domnul să poruncească „să se pedepsească până la moarte".

Unii măcelari nu s-au mulţumit de câştigul pe care îl obţineau cu preţul impus şi au refuzat să mai aprovizioneze prăvăliile cu carne. S-au produs nemulţumiri şi reclamaţii chiar şi din partea celorlalţi măcelari, fapt care l-a obligat pe şeful poliţiei să aducă la cunoştiinţa domnului ţării această situaţie.

Coleg de breaslă, dar până la bani

Astfel, la 17 aprilie 1794, Marele Agă (şeful poliţiei Capitalei) trimite către domnul ţării o scrisoare unde arată că fraţii Pătraşco, Şerban Surche şi Ştefan, fiul lui Zamfir, Anastase Cureman, Petre Epure şi Dumitru Grăţoiu „de la Paşti şi până acum, nicicum n-au vrut ca să aducă vită ca să taie la scaune (măcelării)...precum au tăiat şi mai dinainte, care fiind împotriva poruncilor măriei tale, aduce împiedicare şi celorlalţi ce acum taie".

Nici ceilalţi măcelari nu au fost de acord cu ce-au făcut cei şapte „nelegiuiţi" şi au trimis şi ei o plângere către domnul Alexandru Moruzi. Aceştia cereau „să se pedepsească şi să fie siliţi de a tăia la fel cu dânşii".

Răspunsul domnul