De multe ori luăm masa-n oraş, de voie-de nevoie, de plăcere... Dar şi demult, la fel era.

O pestriţă lume foia pe atunci în târgul acesta în care se mai găseau urmele veacului fanariot nebun “cu scrânteli care nu erau ale pământului”, aşa că Mateiu Caragiale umbla prin crâşme să afle “făptura omenească pe deplin teafără la minte”.

Constantin Dobrogeanu-Gherea, cel cu bustul de pe strada C.A. Roseti, intelectual subţire, critic şi istoric literar, filozof, era şi “un prinţ al bucătăriei româneşti”. În gara Ploieşti, avea un restaurant vestit, care avea “o specialitate” ­ salata de icre de la “Gherea”. Se cunoaşte chiar crezul unui căpitan Guriţă, care “lua trenul din Bucureşti spre Ploieşti, cobora în gară, lua o salată de icre, vestita specialitate Gherea, şi se înapoia la Bucureşti. Ieşea foarte scump Salata: clasa I dus-întors + preţul destul de pipărat.

În mare admiraţie, nenea Iancu a vrut să-l imite şi-a deschis o berărie în gară, la Buzău, dar cu ghinion. E vorba de talent!

Să mă-ntorc la icrele “Gherea”, că nu degeaba se ostenea atât căpitanul Guriţă. “Alea” a lui Dobrogeanu-Gherea erau albe, albe şi crescute ca un cozonac moldovenesc. Avea un fel foarte special de a le freca.

Era o salată de icre roşii de crap. Se curăţau şi se puneau deasupra oalei cu apă fierbinte ca să se-nroşească şi pe urmă se frecau cu ulei de măsline şi zeamă de lămâie şi piper negru râşnit şi ceapă de apă dulce tocată ca păsatul.

Şi se servea salata de icre cu pâine neagră caldă, luată din buza cuptorului şi cu un ţoi de ţuică rece, care-ţi cerea să-l dai peste cap.

Papazoglu, cel care a scris “Istoria fondării oraşului Bucureşti”, povesteşte că flămând ca lupul, cu noroc, i-a ieşit în faţă “o prăvălie deschisă”; s-au aşezat la masa îmbrăcată în muşama şi bucătarul le-a pus farfurii cu icre cu măsline, vinet