Se ia un autor cu o arie de expertiză bine determinată, un geniu al artelor umaniste a cărui viaţă a stârnit controverse şi o operă neterminată sau încărcată de o simbolistică mult speculată. Se pun cap la cap secvenţe din trecut şi din prezent, primele într-un ritm molcom iar celelalte accelerate de contemporaneitate. Se introduc obligatoriu nişte personaje şarmante, care au darul de a deveni simpatice pentru cititor, dar posedă şi doza necesară de mister pentru a părea la un moment dat nelalocul lor. Căci toate cărţile de genul acesta s-ar sfârşi după o sută de pagini dacă ne-am da seama cine cu cine, cine pe cine şi de ce.

În continuare autorul face dovada erudiţiei sale, introducând în zgomot înfundat de tobe de circ primele elemente ale tramei. De obicei o operă de importanţă capitală pentru umanitate, dispărută, o crimă plină de semnificaţii ritualice, o groază de referinţe istorice încurcate şi un decor cât se poate de stilat. Da, aceasta este o condiţie esenţială pentru un thriller modern. Fărădelegile nu se mai petrec în taverne obscure sau pe străduţe rău famate, ci în muzee faimoase, în teatre istorice sau în reşedinţe somptuoase.

Şi toate, dar absolut toate cărţile acestea conţin tot felul de coduri care trebuie sparte apelând la tot felul de citate şi pasaje din operele iluştrilor decedaţi. Nu sunt prea sigură, dar dacă masoneria, Illuminati și Opus Dei au bugete de PR sau BTL, le-au cheltuit foarte inteligent în ultimii 9 ani. Şi vestea proastă e că nici o carte de gen nu iese din tiparul hollywoodian: întotdeauna la final binele învinge. Puţin şifonat, cu vreo cicatrice de beauté, cu nişte amintiri neplăcute sau dezamăgiri personale şi obligatoriu cu mai puţini oameni de încredere în jur.

Scriitura unei astfel de cărţi e simplă şi autorul iertat de chinurile frazării de geniu. Imaginile sunt descrise precum cadrele unui story board