A admira ceva sau pe altcineva şi chiar a te admira pe tine însuţi este "o putere”, o "capacitate”, care ar putea fi inclusă în criteriile de definire ale inteligenţei, precum şi în acelea care ne disting, pe noi, oamenii, de alte specii. Câinele ştie să se bucure, dar nu ştie să admire sau – cel puţin – noi nu ştim dacă el ştie asta. Inteligenţa sa pare a fi programată pentru a răspunde unui anumit nivel al necesităţilor câinelui. El nu are nevoie să admire, cât să-şi cunoască stăpânul, să distingă între acesta şi un altul, să se bucure când îşi vede stăpînul şi să latre când vede un necunoscut. Omul, însă, are puterea de a admira sau de a dezavua, ceea ce îI structurează personalitatea, inteligenţa, sensibilitatea şi gândirea. "Capacitatea de a admira” ar putea fi o cărămidă a experienţei psihologice şi existenţiale, dar şi una care ar putea avea efecte surprinzătoare asupra structurilor cerebrale şi a chimiei întregului corp omenesc. De ce ar putea fi "admiraţia” o cheie a inteligenţei şi a sănătăţii corpului fizic?

Dacă admirăm o floare sau un peisaj, efectul puterii noastre de a admira este o stare de bine ce se reflectă instantaneu asupra psihicului, sufletului şi a trupului. Când admirăm o persoană, fie că ne aflăm în faţa televizorului, în faţa persoanei sau admirăm persoana când suntem singuri, efectele benefice apar imediat. Avem o stare de bine, ne bucurăm pentru că suntem cunoscuţii acestei persoane, gândim frumos şi ne simţim bine din punct de vedere psihic. Energia noastră generală pare a trece printr-un ritm plăcut, agreabil şi binecuvîntat. Nu ne doare capul niciodată când admirăm pe cineva. Ce se întâmplă, însă, când dispreţuim, când percepem un peisaj plin de gunoaie şi miros fetid? Toate efectele admiraţiei devin inversul lor. Mintea, corpul şi sufletul nostru capătă exact izul a ceea ce observăm. Ne simţim rău (creierul revarsă în corp