Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii este acuzat de politizare, lipsă de transparenţă, prost management, costuri prea ridicate. Fac referire la un raport semnat de mai mulţi istorici. Pe scurt, se clamează inutilitatea şi se cere desfiinţarea lui.
Ca să vă răspund la întrebare, vă spun ce se întâmplă în cele două instituţii cu care ne comparăm, fiindcă legile sunt oarecum similare, iar arhiva noastră e a treia ca mărime, după arhivele lor. Vorbesc de Institutul Gauck din Germania şi de Institutul Memoriei Naţionale din Polonia. Institutul Gauck are un board compus din 17 membri, 9 numiţi de landuri şi 8 de Bundestag. Separat, există un consiliu ştiinţific, un grup de profesori sau academicieni care fac acreditarea cercetătorilor. În Polonia, un board de 10 membri conduce IPN-ul, numiţi după aceleaşi două principii ca şi la noi: reprezentativitatea şi controlul parlamentar. Dacă cineva spune că asta e o soluţie imperfectă, să ne amintim cum stau lucrurile cu democraţia: e plină de inconveniente, dar altă formă de guvernare mai bună nu s-a inventat încă. În orice caz, dacă o instituţie de tipul ăsta ar fi fost condusă mai bine într-o formulă de 3 sau chiar de un singur om la vârf, sunt convinsă că nemţii ar fi aplicat-o primii. Nu cred că o singură persoană sau 3 directori generali, cum s-a propus, ar fi mai credibili şi ar rezista mai uşor la presiuni, într-o ţară ca România. 3 sunt mai uşor de corupt decât 11...
Dar trebuie să admitem că în România acest sistem, care nu e valabil doar pentru CNSAS, şi-a dovedit limitele, ca să nu spun altfel.
Sunt limitele umane. Vreau să facem o diferenţă între formula de conducere şi persoanele care ocupă funcţiile respective.
Deci ar trebui schimbate criteriile de alegere a acestor persoane? Şi care ar trebui să fie ele?
Şira spinării ar fi un criteriu! Din
