Săptămâna trecută, în mijlocul misiunii de evaluare a Comisiei Europene în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare, a fost aprobată de către guvern Strategia Naţională Anticorupţie. Coincidenţa este deranjantă şi jenantă pentru România, căci ar fi trebuit ca până acum să înţelegem că voinţa politică se demonstrează lucrând constant şi din vreme, nu aprobând politici publice atunci când vin experţii europeni să verifice eficienţa implementării lor. Trecând, însă, peste această supărătoare coincidenţă, vă propun să analizăm în ce măsură această nouă strategie convinge în privinţa determinării autorităţilor române de a lupta cu corupţia.

Strategia a fost elaborată în a doua parte a anului trecut în urma unui audit independent şi cu larga consultare a societăţii civile. Motivul amânării adoptării ei a fost lipsa aprobării Ministerului de Finanţe cu privire la fondurile necesare pentru implementarea planului de acţiune aferent. Nu e deloc clar dacă între timp lucrurile s-au rezolvat – din comunicatul Ministerului Justiţiei nu rezultă dacă guvernul a aprobat şi planul de acţiune (asumându-şi, aşadar, implicaţiile financiare) sau doar Strategia (caz în care implementarea practică rămâne iluzorie).

Ideea de bază a Strategiei e corectă – e nevoie de mai multă muncă din partea administraţiei în zona de prevenţie. Instituţiile de combatere a corupţiei îşi fac treaba şi trebuie lăsate în pace să lucreze în cadrul legislativ actual. Strategia propune introducerea unei monitorizări a implementării deciziilor de confiscare, astfel încât să nu mai vorbim despre o rată de 10% de colectare a acestor venituri la bugetul de stat, se propune ca parlamentul să decidă în maximum 72 de ore în cazurile de ridicare a imunităţii şi se doreşte creşterea transparenţei finanţării partidelor politice. Există şi idei proaste – cum ar fi cea privind introducerea testelor de int