Nimeni nu ştia acum o săptămînă că deputatul Boldea era un infractor. Nu era pe lista neagră a nimănui. Cu toate astea, naţiunea întreagă a slobozit un mare suspin de satisfacţie atunci cînd omul şi-a întrerupt safariul, spre uşurarea leilor, şi s-a prezentat la consulatul nostru din Nairobi, hotărît să-şi apere onoarea cu orice preţ. Dramatic, desigur, dar ce va urma nu e sigur, şi nici clar. Fotografia lui oficială, spun ca psiholog care a făcut destule teste pe vremuri, din acelea în care arăţi bolnavilor fotografii alb negru ale unor criminali celebri şi întrebi care îi plac mai mult sau mai puţin, nu dovedeşte nimic.

Eu nu l-aş fi extras pe Boldea din teancul de băieţi ambiţioşi, tunşi milităreşte fiindcă au părul rar şi cu ochelari de agent secret, care au umplut politica noastră mai nou, ca să-l pun deoparte în teancul de persoane cu care ţi-e frică să te întâlneşti noaptea. Dacă e un criminal, e unul complet banal. Dacă se dovedeşte ceva, e mai degrabă că orice recrut de partid e cumsecade până se ceartă cu partidul- după aceea devine imediat un infractor. Evident, ni se spune, era tot timpul, şi probabil aşa e, dar sînt două dileme aici: unul, de ce partidul află întotdeauna aşa târziu, şi doi, ce facem cu cei care rămân în banca lor şi nu se contrazic cu şefii? Presupunem pur şi simplu că despre ei nu s-a aflat? Povestea continuă, cu venirea la aeroport, lacrimile logodnicei, inevitabila denunţare a răzbunării lui Băsescu, şi aşa mai departe.

A doua istorie care ţine afişul nu e mai puţin pasionantă. Ea are în prim plan un self-made man, ca în romanele australiene dinainte de 1940, care a făcut avere colectînd gunoaie şi ridicînd televiziuni, şi a capturat inima publicului însurîndu-se de mai multe ori cu aceeaşi femeie -care periodic îl mai părăsea puţin, pe motivul că îşi culca dulăul nespălat în acelaşi pat cu ei- dar pe care o recuc