● Maria Minerva*, Cabaret Cixous, Not Not Fun, 2011
Maria Minerva, pe numele ei adevărat Maria Juur, s-a născut în Talin, capitala Estoniei, s-a relocat în Londra, pentru continuarea studiilor de artă, a trecut printr-un internship în redacţia exclusivistei reviste de muzică Wire şi s-a lăsat „agăţată“ în insectarul cu artişti al unui label din Los Angeles, No Not Fun, foarte la modă zilele astea. Îşi numeşte albumele după teoreticieni poststructuralişti şi performează un model estetic în acord cu post-ismele aduse la suprafaţă de indivizi precum John Maus, James Ferraro sau Ariel Pink, printre alţii. La un moment dat, cineva spunea că pop-ul acestei noi generaţii de artişti e muzica dintotdeauna, filtrată de pereţii unei încăperi şi de urechile prea fragede ale celor care sînt dincolo de aceşti pereţi. Muzica părinţilor noştri, ascultată de noi prin acele ziduri. Ecourile ei. Ceea ce ne-a rămas în timpane de atunci – sunete în care filtrele şi distanţa dintre sursă şi receptor sînt mai importante, şi mai pregnante, decît sunetele însele. ABBA – e şi un cover după suedezi pe album, „Honey Honey“– auzită din dormitor, împreună cu vocile difuze ale adulţilor din sufragerie.
DE ACELASI AUTOR Melodii, melodii Pop tabloid Amintiri din epoca de azi După douăzeci de aniAcolo se află şi Cabaret Cixous, primul album veritabil al Mariei Minerva (pînă la acesta, îi mai apăruse unul pe o casetă, numit Tallinn at Dawn) – disco-pop spectrificat de mult-mult reverb, de ritmuri letargice, melancolice şi senzuale, de voci dezabuzate, în falsetto, şi de coruri spaţiale, tripante, de sintetizator. „These Days“, opener-ul acestui disc, setează corect coordonatele microstilului muzical căruia Minerva i se circumscrie. L-aş putea numi subpop, pentru că e disolutiv şi lo-fist. Pentru că nu se ia în serios. Şi pentru că abuzează de cîrligele tabuizate, manierizate ale genul
