“Pe urs, întâi zice că la miere îl trăgea cu lanţul şi nu vra să se ducă, se temea de albine. Când a văzut că mierea-i dulce şi albinele nu-i pot face nimică, că el are blană groasă, a început a mânca, ş-a mânca, de s-au fost spăriet oamenii că are să le mănânce toată prisaca, ş-au început a-l trage înapoi; l-au apucat de coadă şi atâta l-au tras, pân i-au rupt coada. De aceea, acuma, ursu n-are coadă.” (Elena Niculiţă-Voronca)

Prima săptămână a noului an apicol şi cea de-a cincea săptămână a Postului Mare aduc românilor una dintre cele mai interesante sărbători: Sâmbăta Ursului. Animal oracular, de prevedere şi orientare în timp, cu o marcată sacralitate bivalentă, Ursul este venerat dar şi temut, având nenumărate zile în calendarul popular: Martinii de Iarnă, Martinii de Vară, Ziua Ursului, Sâmbăta Ursului... Animal sacru al dacilor, ne aminteşte de comunităţile vânătoreşti din străvechime în care se presupune că ar fi existat o “confrerie a Ursinilor” în Munţii Carpaţi. Această ipoteză avansată de Romulus Vulcănescu (bazată, printre altele pe faptul că însuşi numele de Zalmoxis ar însemna “piele de urs”: zalmo = piele; olxis = urs), este un argument suficient pentru a putea spune că avem de-a face cu un animal totemic, prezent încă în legendele, riturile şi obiceiurile ţăranului român. Este uimitor faptul că masca de urs, folosită de vechii daci, se regăseşte în obiceiurile actuale legate de priveghi, fie că este vorba despre moartea unei persoane, fie de moartea simbolică a anului. Acest lucru susţine teoria existenţei unei străvechi zeităţi “ascunse” în piele de urs, venerată de români până la începutul secolului trecut. În plus, există credinţa că ursul este cel care poate interveni pe lângă ursitoare pentru a schimba în bine destinul noului născut, că alungă duhurile rele, bolile şi “sperietura” copiilor, că ajută sufletul morţilor să nu rătăcească d