Întâmplarea a făcut ca înaintea concertului susţinut de Alice Sara Ott, concert care marca 15 ani de Radio România Muzical la Sala Radio, să am drum prin zona Trafic Greu - Calea Ferentari, pe o stradă uitată neasfaltată a capitalei.

Privind din maşină în timp ce ascultam - nu-i aşa - Radio România Muzical, mă întrebam dacă această floare rară care este Radio România Muzical e cultivată în vreuna dintre casele pe care le vedeam de-a stânga şi de-a dreapta drumului plin de hârtoape.

Răspunsul e mai puţin important şi se poate găsi în mai multe registre, dar sintagma de... floare rară mi-a rămas în minte până am intrat în Sala Radio şi pe parcursul întregului recital pentru care în sală veniseră oameni obişnuiţi, nu VIP-uri, oameni care nu recunoşteau neapărat o sonată de Beethoven şi nu ştiau că nu trebuie să aplaude după partea întâi, oameni care pur şi simplu ascultă Radio România Muzical şi le place. Le dă acea stare pe care ţi-o doreşti uneori după o zi agitată de lucru. Iar pentru cei care pot asculta muzică clasică aşa, ca pe un joc secund, Radio România Muzical poate fi un însoţitor permanent.

Definiţia de floare rară mi-a revenit în memorie şi când am văzut-o păşind pe scenă în picioarele goale, aşa cum o face de obicei, într-o superbă rochie verde, pe Alice Sara Ott, frumoasă şi fragilă, delicată şi rafinată în Mozart şi Beethoven, excelând în acele secvenţe din Tablouri dintr-o expoziţie de Mussorgski care implică sensibilitate şi fineţe a perlajului. Nu perfecţiunea a fost cea care a impresionat la Alice Sara Ott, ci firescul, maniera în care transmitea prin muzică, modul în care demonstra că muzica, cea clasică cel puţin, este un limbaj de comunicare a sentimentelor. Strălucitorul prim bis - "La Campanella" în transcripţia lui Franz Liszt - şi finalul plin de umor cu Fur Elise de Beethoven reprezenta o concluzie cum nu se poate ma