Mitologia politică a fost, din toate timpurile, un instrument de propagandă. De cînd există societăţile umane și exploatarea ideologică, liderii politici au utilizat ficţiuni simbolice pentru a-și confirma puterea. Ernst Cassirer a fost printre primii care au înţeles și aplicat interpretarea miturilor ca forme moderne de manifestare a sistemelor sociale. În Filozofia formelor simbolice, autorul descrie modul cum nazismul a ajuns la putere utilizînd valenţele simbolice ale mitologiei sociale.
Miturile sînt înţelese ca mijloace iraţionale prin care politicienii construiesc, chiar activează mecanisme primitive în societate. Aici folosesc și eu termenul de mit în accepţiunea de „iluzie“, de „construct“ social, și nu în aceea din istoria religiilor, respectiv mitul ca „purtător de adevăr“. Miturile politice sînt pur și simplu „povești“, scheme narative prin care sînt propagate minciuni despre politicieni. Trebuie să definim miturile politice contemporane în sensul naturii lor socio-funcţionale, respectiv al rolului pe care îl joacă în dinamica grupurilor din care facem parte. Sau, după cum spunea tot Cassirer, miturile sînt „oglinzi false“ în care noi privim și vedem proiecţii simbolice ale realităţii, construite de către elita ideologică. Într-un mod paradoxal, cu cît fabulaţiile sînt mai aberante și cu cît invenţiile sînt mai grotești, cu atît mitul se instaurează mai puternic în imaginarul colectiv.
Fără a intra în „plictisitoarele detalii“ ale istoriei politicii și propagandei politice, de-a lungul timpului au existat nenumărate exemple din care putem extrage cîteva categorii și concepte majore. Alexandru Macedon, care era un simplu rege „primitiv“ pentru grecii din epoca lui, a sfîrșit prin a pretinde să fie slăvit ca un zeu printre oameni. Nicolae Ceaușescu a fost transformat dintr-un pantofar semianalfabet într-un lider global, dint