La sfârşitul lunii martie, în cea de-a treizecea zi, creştin-ortodocşii îl prăznuiesc pe Preacuviosul Părinte Ioan Scărarul, numit şi Sinaitul, întrucât a fost egumen al Mănăstirii Sinai.

Din volumul “Vieţile sfinţilor de peste tot anul” aflăm că, pe când avea şaisprezece ani, Sfântul Ioan ajunsese, datorită iscusinţei sale, foarte învăţat în toată ştiinţa de pe vremea lui. “Voind să se aducă pe sine jertfă preasfinţită lui Dumnezeu, s-a dus la Muntele Sinai, unde s-a făcut monah şi a petrecut în ascultare”. După cum a consemnat Daniil monahul, care a scris viaţa Sfântului Ioan Scărarul, cel care l-a tuns călugăr a fost stareţul şi apoi învăţătorul Cuviosului, părintele Martirie. Aflăm de asemenea că fericitul Martirie s-a dus cu Ioan la sfântul părinte Ioan Savaitul, care era egumen în pustiul Gudiei. “Văzându-i, stareţul s-a sculat şi, luând apă, a spălat picioarele, nu ale lui Martirie, ci ale lui Ioan, ucenicul său, apoi i-a sărutat şi mâna. După aceea Ştefan, ucenicul marelui Ioan Savaitul, a întrebat pe stareţ: «Pentru ce ai făcut aşa, părinte, de ai spălat picioarele ucenicului, iar nu pe ale învăţătorului, şi dreapta lui ai sărutat-o?» Marele stareţ răspunse: «Să mă crezi, fiule, că nu ştiu cine este acel monah tânăr, pentru că eu am primit pe egumenul muntelui Sinai şi aceluia i-am spălat picioarele»”.

Când a ajuns la vârsta de nouăsprezece ani iar fericitul Martirie s-a mutat la Domnul, Cuviosul Ioan s-a dus la un loc de sihăstrie care se găsea la depărtare de cinci leghe de mănăstire, unde s-a hotărât să pună început luptelor sale înalte pentru virtute. Locul acesta se numea Tolas. Sinaxarul ne spune că “a petrecut aici patruzeci de ani în dragoste fierbinte şi înflăcărat de dogoarea iubirii dumnezeieşti. Se hrănea cu toate acele lucruri care sunt îngăduite, fără de prihană vieţii sihăstreşti, dar gusta din toate numai câte puţin şi niciodat