Nu mi-a fost greu să revin la realitate. De data asta îmi veni, pur şi simplu, un dor nebun de nevastă-mea, eram convins că nu o voi mai putea vedea, dar cel puţin aş fi dorit să-i mai aud vocea o singură dată. Nu ştiu cât de mult am iubit-o, nu există o unitate de măsură pentru sentimente, dar de respectat am respectat-o fără nicio rezervă, în primul rând pentru faptul că a ştiut să imprime în sufletul copiilor noştri o dragoste nemărginită pentru familie, i-a educat în spiritul bunului-simţ, le-a creat un cult pentru familie. După ce-am picat în patima băuturii, a tras cât a putut să ţină familia întreagă, mi-a acceptat toate nebuniile, n-a răspuns în niciun fel bârfelor, s-a protejat atât pe sine, cât şi pe mine. Copiii nu i-au ieşit din cuvânt, o admiră şi-i respectă deciziile cu sfinţenie. Într-o societate plină de tot felul de tentaţii, de la tutun şi alcool până la droguri, e greu să-ţi protejezi copiii de astfel de vicii. Sunt convins, ai noştri nu au asemenea preocupări.

Ciudat, încercam din răsputeri să-mi proiectez în minte propriul meu corp, să-l controlez, să văd ce a mai rămas din el. Şi asta doar aşa, din pură curiozitate, sau poate pentru a lua această imagine cu mine în lumea de dincolo, să am de cine râde, doar se spune că omul pleacă în moarte cu ultima imagine imprimată pe retină. Aproape că nu-l mai simţeam, sub niciun chip nu-l puteam aşeza pe ecranul minţii, convins fiind totuşi că ajunsesem un boţ de carne, un vag crochiu uman, departe de ceea ce-am fost acum câteva luni, că doar numele îmi mai dădea identitate, probabil şi o fantomă s-ar speria acum de mine. Şi dacă e să judecăm logic, nu forma contează, ci fondul! În rest, simple blasfemii! Ultima oară m-am privit în oglindă cu vreo trei săptămâni în urmă. Ştiu că m-am speriat de-a binelea, căci de pe luciul sticlei mă privea un altul, un schelet ambulant; eram o umbră, nu mai avea