În urma recensămîntului desfăşurat anul trecut, se pare că, în România, mai trăiesc doar în jur de 36.000 de etnici germani. Cifra este infimă: în perioada interbelică, aproximativ 800.000 de cetăţeni români se declarau membri ai minorităţii germane.
În ciuda absenţei pe scară largă a nemţilor, în România continuă să existe o reţea de şcoli cu predare în limba germană, al căror număr este în mod vădit disproporţionat în raport cu cel al cetăţenilor români care se declară de etnie germană. Conform site-ului ambasadei germane la Bucureşti, în 2010, învăţau circa 18.000 de elevi „în şcoli cu predare în limba germană ca limbă maternă“. Nu trebuie să foloseşti complexe metode cantitative ca să tragi concluzia că părinţii acestor elevi nu se autoidentifică în mod curent ca „germani“.
Nu am folosit gratuit expresia „în mod curent“. Săptămîna trecută, mai multe publicaţii şi posturi de televiziune au înfăţişat situaţia înscrierii în clasa pregătitoare, această nouă invenţie din cadrul reformei fără bani a învăţămîntului românesc. S-a prezentat cazul Colegiului Goethe, „şcoala minorităţii germane din Bucureşti“. Ca să-şi înscrie odraslele la această unitate de învăţămînt, se pare că destui părinţi au declarat, pe proprie răspundere, că sînt etnici germani, prilej de comentarii şi întrebări retorice. De pildă, în viziunea protevistă, astfel de gesturi erau categorisite drept „extreme“. În plus, continuă ştirea, cei care dau astfel de declaraţii „profită de faptul că oficialii din minister nu vor să ancheteze arborele genealogic al candidaţilor“. Tot de la ProTv am mai aflat că unii părinţi, dintre cei care nu au mai reuşit să-şi înscrie copiii la şcoala germană din Bucureşti, vor să sesiseze poliţia. Perspectiva unor instituţii ale Statului, fie că vorbim de Ministerul Educaţiei, fie că vorbim de Poliţia Română, care verifică „germanitatea“ unor copii
