Dacă figurile pregnante ale prozei optzeciste, de la Alexandru Vlad pînă la Ioan Groșan, Cristian Teodorescu sau Gheorghe Crăciun, s-au reinventat admirabil după 2000, nici optzeciștii de pluton Petru Cimpoeșu ori Horia Ursu n-au stat degeaba, Simion Liftnicul (2001) și Asediul Vienei (2007) numărîndu-se, fără echivoc, printre cele mai realizate romane românești postdecembriste.
În același trend – deși mă grăbesc să adaug un bemol valoric – se înscrie și Radu Țuculescu. Practic, cele două romane publicate la Cartea Românească – Povestirile mameibătrîne (2006), unde naratorul se branșează rezonabil la memoria unei venerabile povestașe transilvane, respectiv Stalin cu sapa-nainte (2009), deopotrivă roman al (de)formării, dar și frescă sordid-clișeizantă a tranziției post ’89 – l-au relansat, conferindu-i vizibilitate.
În recentul volum – Femeile insomniacului (2012) – prozatorul nu pierde prilejul de a schimba registrul tematic în raport cu scrierea precedentă. Menține, în schimb, chiar dilată inițierile erotice ale protagonistului. „Hegelian“ convins cu privire la eterna dilemă sex vs. dragoste, Țuculescu înfățisează, acum, cu ardoare o suită de „lascivități inocente“.
Între platitudine și kitsch
La naștere, ursitoarele nu i-au prezis nimic lui Septimiu Ilarie, lăsîndu-l „să se descurce singur“. După numai trei pagini, mezinul Timi împlinește cincinalul, deprinde să citească articole sportive și poveștile din O mie şi una de nopți, se îndrăgostește treptat de unchiul Rică, amantul oficial al mamei Eliza (după dispariția bruscă și nesfîșietoare a tatălui), ca adolescent are parte de-un handjob diafan din partea mătușii Frida, ascultă discret necazurile sexuale ale experimentatei colege de bancă Rita și, apoteotic, refuză implicit noaptea amoroasă cu profesoara de latină Augusta, care condiționase aventura de perfo
