Perspectiva revenirii „vremurilor bune” de până în 2008, când tot omul îşi putea creşte nivelul de trai doar făcând un drum la bancă, cu buletinul, este tot mai în ceaţă. Cei care au sperat într-o redresare după primul an, după al doilea, şi chiar după al treilea, încep să-şi piardă nădejdea. Nimic nu-i îndreptăţeşte să spună că se va pune capăt crizei, prosperitatea va redeveni o constantă a existenţei cotidiene. După aproape jumătate de secol de trai peste posibilităţi, prin amanetarea constantă a viitorului naţiunilor de către politicieni dornici să rămână la putere atâta timp cât nu vor trebui să achite ei nota de plată, lumea civilizată constată că drumul pe care a păşit cu atâta încredere este cel greşit. Naţiuni dintre cele mai prospere, cu potenţiale de invidiat, constată rând pe rând că le paşte falimentul, ca o consecinţă directă a proastei gestionări. Nu suntem străini de acest sentiment, chiar dacă pentru noi iluzia prosperităţii a durat mai puţin decât pentru alţii şi n-am avut timpul să ne obişnuim cu ea. Există însă o întreagă categorie socială care speră să se desprindă definitiv de sărăcie şi de lipsuri, care prin creditele acordate cu uşurinţă şi-a creat iluzia unui alt tip de existenţă şi care se vede acum în faţa unor decizii greu de acceptat. Pentru că nu e uşor să renunţi nici la casă, nici la maşină, nici măcar la televizorul cu plasmă, doar pentru motivul că nu mai ai cum să le achiţi. Mulţi şi-au pierdut slujbele care le promiteau să aloce o parte din venit acestor achiziţii. Altora li s-au redus drastic salariile, până la nivelul supravieţuirii. Pentru cei mai mulţi lipsa perspectivei este tot mai stresantă. Consecinţa: restanţe, cu fiecare zi mai mari, la plata ratelor la credite şi mărirea exponenţială a datoriei prin jocul nemilos al dobânzilor la dobânzi. Tot mai mulţi specialişti prevăd faptul că majoritatea acestor credite nu vor putea