Prin anul 2004, pe tatăl meu, ţăran din Botoşani, îl atinseseră mari disperări. Eram în Gară, pe picior de plecare. În Gara de Nord, pentru noi, provincialii, a existat mereu o tensiune prea mare în aer. Băusem cafele. Tata mâncase, hăpăind vulgar, mâncarea de McDonald's.
Fiecare se gândea la ale lui. Două zile, îl condusesem prin mai multe spitale. Discutasem mai întâi încruntaţi despre ultimele lui boli. Apoi am lăcrimat când vedeam cum se îngroaşă gluma. Am analizat, ne-am certat pentru câteva cifre sibilinice înscrise într-un buletin de analize. Când am aflat cum stă treaba, deodată, am tăcut. Era o tăcere cuminte. Nu mai voia vorbe mari. Tăcerea, cum să spun, ne oferea, cu bunătatea şi tristeţea ei de sentiment rafinat, tot ce avea.
Multă vreme, mi-aduc aminte, am stat aşa într-un parc. Aşteptam rezultatul RMN-ului. Îl văzusem pe tata, dezbrăcat la izmene, cum fusese introdus într-un fel de cuptor. L-am privit pe ascuns pe un geam, până când o sanie de oţel, cu multe chingi din piele galbenă - atât de proaspătă! -, înfăşurate peste el, a dispărut în acel spaţiu închis, virtual. Mi-l închipuiam rătăcit printre o mulţime de unde luminoase, cu izmenele pătate de stele, cu flanela de corp chinezească, prefăcută într-o platoşă galbenă, din substanţe atomice. În sfârşit... Când a ieşit din cuptor, mi-a făcut semn cu ochii. A ştiut precis unde stau afară, ascuns. Era semnul nostru, plin, la rândul lui, de alte semne micuţe. Toate semnele, cât de firave, erau atât de puternice şi pline de viaţă.
Nu ştiu de ce am aşteptat multă vreme, şi tăcuţi, într-un restaurant de lux, la Aviatorilor. De la Elias, parcă nu mai voiam să ajungem la Fundeni. Tata se întremase, deşi rezultatele au coborât şi mai rău. Amândoi ne tatonam fugitiv. Tata îşi răsfoia cu furie toate straturile sufletului şi ale minţii. Nu mai pufnea, nu mai asuda, nu mai era palid. Ajunse