I se spune gigantul din Ljubljana. Filosoful si fostul disident sloven Slavoj Zizek se bucura de o mare faima azi. Ii place sa socheze, sa epateze, se considera profetul unui leninism renascut. Proclama urbi et orbi necesitatea de a relua marea sfidare bolsevica din 1914-1915, de a ragandi imaginarul politic, de a palmui ceea ce el percepe drept un status quo mediocru, filistin, asfixiant. Este critic cultural at large, guru politic, psihanalist lacanian, istoric al filmului, estetician al avangardei, marxolog, lukacsiolog, robespierrolog. Un amic sloven, poet si eseist, imi scria :”Slavoi este un fan al fratilor Marx. Deci, la intrebarea daca Zizek chiar este un leninist, raspunsul ar fi, Zizek scrie ca un leninist, gandeste ca un leninist, vorbeste ca un leninist, dar, in final, nu te lasa inselat, el chiar este un leninist”. Nu este un sacerdot, ci un bufon, dar nu dintre cei analizati candva de Kolakowski, cei care sfideaza puterea in numele unei emancipari reale. Bufoneria lui Zizek si a atatora dintre adeptii sai este una teribil de riscanta din punct de vedere moral (si nu numai). La un ceas istoric cand democratia liberala are nevoie de sustinatori, ei prefera sa o conteste, sa o nege drept un pervers camuflaj al asupririi si injustiei.

Vedeta a circuitului academic occidental, Slavoj Zizek sufera pentru oropsitii vietii, pentru cei “osanditi la foame”. Ar dori sa vina cat mai curand “al lumii vechi apus”. Ceea ce detesta Zizek este gandirea anti-totalitara acuzata a fi “a worthless sophistic exercise, a pseudo-theorization of the lowest opportunist survivalist fears and instincts, a way of thinking which is not only reactionary but alos profoundly reactive in Nietzsche’s sense of the term”. (“In Defense of Lost Causes”, Verso, 2008, p. 4). De la Isaac Deutscher incoace, cu a sa exaltare a lui Stalin ca “fiinta istorica”, n-a mai existat, dupa stiin