O problemă complexă cu care s-a confruntat Europa după Primul Război Mondial a fost cea a refugiaţilor. În fapt, partea de vest a continentului a fost invadată de valuri succesive de fugari – la nivelul anului 1926, de exemplu, numărul lor era de aproximativ 9,5 milioane. Potrivit unor evaluări parţiale, numărul refugiaţilor din fostul imperiu ţarist se cifra la 1,5 milioane[1]. Pe măsura consolidării Sovietelor, a escaladării procesului de eliminare fizică a elementelor antisovietice („duşmănoase” şi „dăunătoare”), cifrele respective s-au modificat considerabil. Poartă de intrare în „lumea civilizată” a nefericiţilor care abandonau tânărul imperiu din cauza „marii revoluţii socialiste”, a războiului civil, a foametei în masă, a represiunilor generalizate au fost, în primul rând, statele din vecinătatea occidentală a tânărului imperiu – Finlanda, Ţările Baltice, Polonia şi România. Cu perioade de remisie şi acutizare, frontiera sovieto-română, una dintre cele mai întinse, nerecunoscută de Moscova, era practic asaltată de grupuri disperate care încercau să se salveze de teroare. Statul Român, a cărui supremaţie regională, în opinia Consiliului Comisarilor Poporului, se întemeia pe „sărăcie, exploatarea nemiloasă, sângele muncitorilor şi ţăranilor”, se confrunta însă nu doar cu un dosar umanitar. În contextul lipsei relaţiilor diplomatice cu Rusia sovietică, problema refugiaţilor de peste Nistru avea profunde dimensiuni politice, completând lista subiectelor contondente de pe agenda bilaterală, în fruntea cărora figurau problema basarabeană şi cea a tezaurului confiscat de bolşevici[2]. În tentativele eşuate de bolşevizare a Basarabiei, prin propagandă comunistă şi atacuri teroriste organizate de Kremlin, în anii ’20-începutul anilor ’30[3], refugiaţii erau frecvent utilizaţi în acţiuni subversive, ce aveau ca scop subminarea autorităţii de stat în provincia româneasc