Din ecranizarea unui basm rusesc – film sovietic, adus cu “caravana” prin ’59, în satul copilăriei mele – am reţinut o scenă memorabilă. Împăratul, la curtea căruia se întâmplau fascinante aventuri, avea mereu în dreapta sa, înveşmântat în straie aurite, un individ cu faţă senină care, din când în când, lua câte o gură de lichid dintr-un ulcior împodobit. După o vreme o înghiţea şi, brusc panicat, sorbea neîntârziat alta, luminându-se la loc. Un nou-venit la curte l-a întrebat pe monarh: “Cine este cel ce şade de-a dreapta ta?”. “El este înţeleptul curţii”, i-a răspuns acesta. “Şi din ce licoare minunată se înfruptă mereu?”, a întrebat oaspetele. “În ulcior e doar apă chioară. Dar nu o bea de sete, ci o înghite târziu, atunci când nu mai rezistă. Datoria lui e să o ţină în gură cât mai mult”, a rostit tronul. “Şi de ce face asta?”, a îngăimat perplex călătorul. “Ca să nu poată vorbi şi să pară înţelept”, a lămurit împăratul. “Şi pentru atâta lucru îl plătiţi?”, a mai îndrăznit oaspetele. “Împărăteşte!” a apăsat vorba împăratul, în semn de încheiere.

Din când în când, un personaj public ­ beneficiind de marea încredere a electoratului ­, îmi aminteşte prin apariţiile sale televizate, de înţeleptul curţii acelui film: vorbeşte puţin, ezitant şi vag, cu aerul că auditoriul ar trebui să ştie subiectele ­ mereu aceleaşi: inflaţia, criza, politica ţării, a lumii – apoi, enigmatic, dispare o vreme.

L-am cunoscut personal în urmă cu vreo patru ani, la o reuniune oficială vânătorească, urmată de o chermeză. Fusesem invitat acolo exact spre a-l întâlni şi a-i vorbi despre un amplu proiect de educaţie şi cultură ecologică pe care, dacă instituţia publică din subordinea sa l-ar fi susţinut, ar fi adus beneficii serioase şi de durată: cetăţenilor României, lipsiţi de o profundă cultură “pro natura”, precum şi firmei, a cărei imagine, “brenduită” cu ecologie ar fi