Are o alură impunătoare. Şi o voce caldă. Şi blândeţe, şi răbdare, şi cultură. Le îmbină şi rezultă un amalgam de trăsături ca la carte. Medic ortoped, doctorul Dan Tarniţă este salvatorul celor cu oasele rupte. Încrederea în sine şi pregătirea profesională îl ghidează la fiecare intervenţie medicală. Într-un ceas de durere, i-am fost pacientă. M-a făcut bine. Iar într-un ceas de mică realizare profesională, l-am intervievat. Răspunsurile s-au deplasat către mine, alene. Le-am încasat grăbită şi am notat. Timp de două ore, cabinetul îmbrăcase parcă haina unui cotlon, ce adăpostea experienţă şi amintiri.
Hilde Tudora: Ce v-a determinat să alegeţi medicina? Şi de ce ortopedia?
Dan Tarniţă: Ideea de a urma Facultatea de Medicină mi-a fost vehiculată pentru prima dată de bunicul meu. Mereu spunea: „Pe el doctor am să-l fac!“. A fost un om citit. La vârsta de optzeci de ani, recita poezii din Coşbuc, învăţate în şcoala generală. A iubit şi aritmetica. Reuşea să efectueze calcule pe care nici inginerii nu erau capabili să le ducă la bun sfârşit. Însă nu a avut posibilitatea să urmeze o facultate. Spunea el: „Doctorul este un om de o importanţă vitală pentru populaţie“. Astfel, cu eforturi, bunicul a mers cu mine în Craiova să facă liceul, apoi facultatea. În toată această perioadă, am locuit cu el şi cu bunica. Părinţii îi vedeam doar în vacanţă şi, uneori, când veneau să mă mai vadă pentru că li se făcea dor. Am ales ortopedia deoarece toate celelalte ramuri ale medicinei aveau ceva ce-mi displăcea. Spre exemplu, în ginecologie îmi displăceau avorturile, la ORL - dilataţiile esofagiene la copii după arsuri chimice, după ingestie de sodă caustică etc.
H.T.: Aţi absolvit facultatea în România?
D.T.: Da. În Craiova. Am avut a patra medie la absolvire. La repartiţie am avut posibilitatea să aleg cercetarea, însă am ales să îngrijesc bolnavul. D