Un kilogram de carne costa între 40 de bani şi un leu jumate, o butelie de şampanie – 3,5 lei. Salariul femeii de serviciu era de 50-60 de lei pe lună şi al unui învăţător începător de 80 de lei, în vreme ce pentru o faptă de curaj, un soldat, un pompier sau un jandarm era premiat cu 50 de bani!

Era viaţa ieftină sau scumpă, pe la 1912? Puteau trăi românii îndestulat? Le ajungea venitul unei luni (că-l numim salariu, rentă sau altcumva) ca să-şi acopere cheltuielile?

Răspunsul ar fi că şi România de-acum un secol avea bogaţii şi săracii ei. Totuşi, o analiză pe care-o făceau politicienii vremii, care clamau întocmirea unei “legi a ieftinirii traiului”, arată că lucrurile nu stăteau tocmai bine, în comparaţie cu vremurile de cu treizeci de ani înainte. Cei mai mulţi aveau aceleaşi salarii ca şi în 1882, însă preţurile săriseră de mult sus, foarte sus.

Să fac o exemplificare. În 1882, salariul unui institutor cu vechime, în Bucureşti, era de 200-240 de lei pe lună. Iar chiria pentru un mic palat în Capitală te ajungea la 600-1000 de lei pe an. Adică... dacă-şi punea mintea, cu salariul pe trei luni, un institutor ar fi putut închiria un palat. Mă rog, mai mult costau servitorii, utilităţile... chestii pe care nu şi le-ar fi permis. Dar v-am spus asta ca să înţelegeţi ce valoare avea leul, imediat după ce Regele Carol şi-a pus pe creştet Coroana de Fier, cea turnată din metalul unui tun otoman, capturat în Războiul de Independenţă.

În 1912, cu 600 de lei/an abia de puteai închiria două cămăruţe într-o casă din mahala, iar palatul te ajungea de la 6000 de lei în sus. Salariul, în schimb, nu crescuse nici măcar cu o leţcaie. Asta înseamnă că, în 30 de ani, la oraşe, pătura de mijloc – care face, până la urmă, puterea unei ţări – a sărăcit semnificativ. E şi motivul pentru care, la început de an, în Parlament, au avut loc ample