In plus, daca inainte rolul cronicii era sa stabileasca adevarata scara de valori, diferita de cea oficiala, astazi ea trebuie sa discearna intre atitea aparitii, caci de multe ori nonvaloarea este promovata mai zgomotos si mai eficient decit valoarea. Un cronicar adevarat este obligat, in astfel de cazuri, sa intervina, dincolo de interesele de grupari, redactii, edituri sau de alt fel.

Primesc, de la o vreme, mesaje in care scriitori amici imi transmit ca abia asteapta sa ma intorc la cronica literara, ca e pacat, ca asa si pe dincolo. Or, din cite stiu eu, de aproape 10 ani incoace, au fost doar 2-3 luni in care am refuzat sa mai fac critica de intimpinare. Acum vreo 7 ani, publicam uneori si cite 3 cronici pe saptamina (un ritm cu totul regretabil). In ultima vreme, de cind m-am mai copt, de cind am inceput sa trag la unele proiecte mai serioase, e drept ca am mai rarit intensitatea, dar de renuntat nu am renuntat. Si nici nu as putea sa ies cu totul din actualitate. Recunosc, ma agaseaza cind se apropie deadline-ul si trebuie sa-mi predau cronica la „Viata romaneasca", la „Contemporanul" sau la „Observator cultural", dar stiu bine ca, raminind doar la studiul riguros, academic, ceva mi-ar lipsi. De fapt, o parte din profilul meu de critic literar care incearca sa se ia in serios ar intra in hibernare. Reflexele ar incepe sa-mi amorteasca. De aceea, ma preocupa si Cantemir, si ultimul roman al lui Nicolae Breban, si Budai-Deleanu, si Radu Vancu, si Lovinescu, si debutul lui Doris Mironescu. E firesc sa fie asa, privesc chioris catre specialistul care ignora tot ce se intimpla in imediata sa apropiere. Dar ce mai inseamna critica de intimpinare azi? Desi a asigurat prestigii nu putine, cronica literara a fost mereu considerata la noi unul din genurile minore ale criticii. Mult mai respectate sint sintezele, marile proiecte pe care, de fapt, nu prea le avem,