Cea mai citită ştire pe site-ul Ziarului Financiar săptămâna trecută a fost intenţia cuiva de a începe producţia unei maşini de teren în România.

Aproape că nici nu mai contează despre cine este vorba, că ar putea fi în realitate o intenţie greu de materializat în fapte, având în vedere că sunt necesare zeci de milioane de euro pentru o asemenea întreprindere, dar foamea românilor de a citi despre o maşină creată "în România pentru români" este evidentă.

"Succes", "avem nevoie de fabrici", "în sfârşit mai face şi cineva ceva în România" - spun unii dintre cei care comentează acest articol, în timp ce alţii se îndoiesc de viabilitatea proiectului.

Că se va face sau nu maşina, nu este clar. Este însă clar că oamenii vor să vadă fabrici, vor să vadă întreprinderi. Nu numai pentru că nu au unde să meargă să lucreze şi sunt nevoiţi să plece, ei sau familiile lor, dar ştiu, simt că o ţară care nu produce şi trăieşte doar din vânzarea de lemn, de cereale şi de berbecuţi nu are niciun viitor. Sau doar din fabricarea unor volane, a unor air-baguri sau din asamblarea unor fire într-o cutie, fie aceasta o carcasă de telefon Nokia.

Nu trebuie să fii economist să-ţi dai seama că doar prelucrarea a ceea ce scoţi din pământ şi nu vânzarea mărfii brute este ceea ce aduce valoare, că produsul finit, brandul, este cel care contează.

Dar foamea de maşini, de branduri româneşti în tehnologie mai are şi o altă explicaţie. România, aşa bătută de vremi cum este, este una din ţările unde oamenii au o educaţie tehnologică peste medie. Românul vede în maşină mai mult decât un mijloc de transport. În lungii ani în care s-a uitat cu jind la maşini străine şi în care aştepta o Dacie cu lunile, i-a învăţat fiecare şurub pe de rost. Iar în anii de industrializare forţată, educaţia tehnologică, aşa cum a fost ea, primară, a lăsat urme. Şcoli industriale, licee cu