Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu, Măştile lui M.I.,

Bucureşti, Editura Humanitas, Seria „Portrete în dialog”, 252 pag.

Certat cu filozofia, în ultimele două decenii Gabriel Liiceanu s-a lăsat tot mai atras de literatura subiectivă.

Rezultatele au fost uneori notabile, deşi departe de charismaticul Bildungsroman filozofic din Jurnalul de la Păltiniş, prin care ucenicul şi-a imortalizat, memorabil, maestrul. S-ar zice că acest moralist specializat în „exerciţii de admiraţie” e atras de relaţia dialogală cu un alter aflat în proximitatea sa afectivă, fie că e vorba de personalităţi-reper (Declaraţie de iubire), de fantasma fiului „de departe” (Scrisori către fiul meu) sau de un soi-même comme un autre (Întîlnire cu un necunoscut). Cea mai preţioasă „pradă” a găsit-o însă în persoana unui mare poet şi un traducător eminent cu care nu părea să aibă nimic comun: Mircea Ivănescu. De la „cel mai mare filozof român în viaţă”, a ajuns, iată, la „cel mai mare poet român în viaţă” chiar dacă, M.I. dixit, unul „mai mult mort decît viu”… „Trăiam pe continente culturale extrem de îndepărtate. Ce ar avea de discutat, m-a întrebat un prieten, traducătorul lui Joyce cu cel al lui Heidegger?”, recunoaşte Liiceanu în „Cuvîntul înainte” al cărţii rezultate din cele cinci întîlniri (10 ore) avute în lunile aprilie şi mai ale anului trecut cu autorul lui mopete, puţin înaintea dispariţiei sale (21 iulie 2011), în casa de pe Vasile Aaron din Sibiu. Însă chiar din confruntarea elegantă între două personalităţi „incompatibile” rezultă spectacolul acestei convorbiri cuceritoare. Ca şi din faptul că partenerul nu e un „erou”, ci un antierou exemplar într-o pedagogie negativă. Nu ştiu în ce măsură capitalul de imagine al filozofului public se va transfera asupra poetului „sihăstrit” din lumea aceasta cu mult înainte de a o fi părăsit de