Un moment bun trăiește, la 130 de ani de la naștere James Joyce (2 februarie 1882, Dublin-13 ianuarie 1941, Zurich), un irlandez care a locuit mare parte a vieții sale în afara Irlandei. Paris, Trieste, Zurich au devenit acasă pentru un scriitor care s-a refugiat mereu în limba engleză, care i-a fost adevărata casă a ființei, dincolo de opțiunile politice, ideologice, estetice sau religioase. Un om care a trăit mereu în afara sa, epuizînd tot ce era înlăuntrul său. Scriitor definitoriu pentru aventura literaturii moderne, predispus mereu să caute noi forme de expresie artistică şi mereu alte valențe ale limbajului, Joyce acoperă o plajă largă de forme narative. Experimentul devine căutare de sine, căutarea esențelor devine pariu existențial. Joyce nu caută succesul, nu vrea să epateze lumea burgheză în mijlcul căreia trăiește, nu vrea să devină un artist răsfățat de glorie. Chair dacă ea va veni, mult mai tîrziu însă. Joyce caută în literatură ceea ce face Picasso în artele plastice sau Schönberg şi mai apoi Alban Berg în muzică: desființează figurativul limbii, crează noi forne modale, adaugă noi sunete la clasica gamă cu opt note epice, care nu-l mai satisface. Atonalismul scriiturii lui Joyce din Ulise şi mai ales Finnegan’s Wake sînt expresia acestui drum către esențe. De la poemele aparent: cuminți şi conformiste dinMuzică de cameră şi povestirile neorealist-capitaliste irlandeze din Oameni din Dublin, pînă la aneantizarea expresiei epice din Finnegan’s Wake, după ce deja experimentase tot ce era de pus în jocurile literaturii în al său Ulise. S-a scris enorm despre Joyce, exegeza operei sale cuprinzînd rafturi întregi de bibliotecă. Păcat că nici una dintre marile lucrări dedicate lui Joyce – să zicem cea a lui Richard Ellman, deja clasică, precum cele ale lui Painter şi Ives Tadie, care l-au întors pe Proust şi opera lui pe toate fețele – nu s-a tradu