În ultimii zece ani, populaţia pământului a crescut de la 6 la 7 miliarde de oameni, în vreme ce atât suprafaţa cât şi resursele Terrei au rămas neschimbate. Aşadar, în plan global, avem de împărţit din ce în ce mai puţin la din ce în ce mai mulţi, lucru în măsură să ne îngrijoreze (asta, desigur, dacă ne pasă de bunăstarea colegilor pământeni).

Privind în propria ogradă, însă, băgăm de seamă că, în ultimii 20 de ani, am fost beneficiarii unor politici înţelepte şi cu efecte benefice, pe termen lung. Asta în ciuda acelor eterni cârcotaşi care susţin că lucrurile ar sta tocmai pe dos.

Să mă explic: în ultimii 20 de ani, populaţia României a scăzut de la circa 22,8 milioane (în 1992) la aproximativ 19 milioane (în 2011), în condiţiile în care atât suprafaţa României cât şi resursele ei au rămas neschimbate. Aşadar, aplicând acelaşi raţionament ca în cazul Pământului, ajungem la concluzia că noi, românii, avem de împărţit din ce în ce mai mult la din ce în ce mai puţini, ceea ce este foarte, foarte bine. Politicile pe care nemulţumiţii de serviciu le condamnă, şi anume acelea de decimare instituţională a persoanelor de vârsta a treia, de încurajare a emigraţiei şi de descurajare susţinută a natalităţii se dovedesc, la o privire mai atentă (sau cel puţin obiectivă), măsuri care, pe termen lung, vor salva România de la dezastrul către care, evident, se îndreaptă planeta.

Dacă rata natalităţii se va menţine constantă, urmaşii noştri vor ajunge să locuiască, relaxaţi şi fără griji, o ţară aproape pustie. De ce zic aproape? Pentru că Ţara în sine, România noastră dragă, va dăinui - iar pentru a dăinui, ea, ţara, nu va avea nevoie de un popor ci doar de organe, organisme şi instituţii. Trebuie, aşadar, să fim atenţi ca populaţia României să nu devină mai mică decât numărul parlamentarilor, miniştrilor, europarlamentarilor, consilierilor, secretarelor plus