După atât amar de texte pline de jumătatea goală a paharului, a venit vremea să arăt că nu sunt cu totul mizantrop. Că, într-adevăr, nu e numai grea, ci „şi frumoasă, viaţa de român”. Aşadar, ardelean fiind, mi-a crescut inima cât o pită când, nu demult, cu prilejul condamnărilor pentru corupţie, am revăzut filmul cu ministrul Remeş şi caltaboşii. Tot Ardealu-i fruntea! – mi-am zis. Faţă de ceilalţi şpăgari – majoritatea moldoveni şi „sudişti” lacomi – vârtosul Remeş nu e decât dovada vie că, în sfârşit, clasa politică românească se însănătoşeşte şi că sanogeneza începe din Ardeal.

Dovada că, iată, mita nu mai e ce-a fost, că miniştrii se umanizează treptat, salivând ca tot poporeanul dinaintea unei pălinci şi a unui caltaboş. Venind tot dinspre Ardeal, semnele de bine ale vremilor ajunseseră însă la mine încă de prin anii ’90, graţie călătoriilor cu SNCFR. Ele mi-au arătat mugurii comerţului occidental, mergând „ca pe roate”. La fel de înfloritor şi în ziua de azi.

Zorii lui s-au iscat pe acceleratul Iaşi – Timişoara, apoi pe cel de Galaţi – Cluj, în no man’s land-ul dintre Beclean şi Lunca Ilvei. La acea vreme, culoarele trenurilor fuseseră luate în stăpânire de o specie pe cale de apariţie – astăzi, o adevărată specie dominantă: leliţe monumentale, de vârste incerte, cu şoldurile cât dovlecii, legate cu broboade sub bărbiile mari, angulate ferm. Târau după ele gigantice sacoşe de rafie, tip „trafic de frontieră”, strigând: „Pălincă-cafea-apămineralăăă-bereee-cinemaidoreşteee-cinemaipofteşteee!”. Doritori şi poftitori erau. Pălinca se servea la pahar din sticlă, dezinfectat prin conţinut, iar cafeaua, în pahar de unică folosinţă. Tot unul, pentru întregul vagon.

Din faldurile fustelor apăreau cornuri cu ciocolată şi biscuiţi, păstrând căldura ospitalieră a trupurilor gospodinelor. Curată binefacere: iarna, pe tren, e frig. Mâinile lor roşii, put