Într-o Românie în care transfugii politici şi penali sunt subiectele predilecte ale comentatorilor, o carte de dialoguri între Gabriel Liiceanu şi Mircea Ivănescu nu pare să fie destinată a trezi pasiuni şi emoţii publice.  Din ea nu se revarsă miasmele de hazna ale imprecaţiei de presă, ci se distinge sunetul, ironic şi melancolic, al unui  destin care se lasă citit, cu puţină vreme înainte de a fi istorie.

“ Măştile lui M . I” este omagiul pe care prozatorul şi moralistul îl aduc unui om – monument: în ceea ce are mai profund şi nespectaculos, sugerează Gabriel Liiceanu în portretul memorabil pe care îl dedică lui Mircea  Ivănescu , poetul şi  traducătorul prezintă aura celui care a trecut prin istorie atent la jocul spiritului, indiferent la gloria vană pe care o căuta contemporanii săi. În conversaţia care se ţese în jurul patului modest în care este imobilizat Mircea  Ivănescu ,se poate discerne nu doar autobiografia unui artist,  ci şi  biografia unui secol pe care  Mircea Ivănescu şi  Gabriel Liiceanu  îl  revizitează, împreună. Muzica care se naşte este asemănătoare, prin graţie contrapunctică,armoniei delicate şi sobre a unui cvartet. Din ea lipseşte  infatuarea mediatică- dialogul dintre cei doi nu este doar  un testament intelectual al lui Mircea Ivănescu, ci şi o lecţie, discretă, de stil în această vreme accidentată şi vulgară.[1]

“Măştile lui M. I” expune întreaga complexitate interioară a unei fiinţe retractile. Miracolul reuşit de Gabriel Liiceanu este acela de a fi fost interlocutorul rafinat şi empatic ce  trezeşte în Mircea  Ivănescu un gust al  confesiunii. Poetul care se priveşte pe sine drept simplu versificator priveşte posteritatea care îi este mai aproape ca niciodată.  Judecăţile despre sine şi despre ceilalţi au tăietura definitivă care nu lasă loc ambiguităţilor. Mircea Ivănescu şi  Gabriel Liiceanu compun, împreună, partitu