Preţurile cresc încet. Tot mai încet. Statisticienii definesc acest proces dezinflaţie. Nu e deflaţie, deci preţurile (generale) nu scad, ca să dea peste cap producţia, valoarea activelor şi creşterea economică. Nu e nici inflaţie galopantă, care să ne scumpească viaţa. Datele venite marţi dimineaţă de la Institutul Naţional de Statistică menţionează cea mai scăzută rată a creşterii preţurilor pe 12 luni din noiembrie 1990 încoace: 2,40%. Iar faptul că, din octombrie 2011 şi până în martie 2012 inclusiv, rata pe 12 luni a tot scăzut, plecând de la 3,55% şi ajungând la 2,40%, exprimă atât consolidarea dezinflaţiei, cât şi fixarea temeinică înăuntrul coridorului de ţintire a inflaţiei.

Să vedem însă, pe îndelete, ce semnificaţii au cifrele din recentul comunicat al INS. Începând cu efectul statistic. Fiindcă în niciun caz nu poate fi evitat faptul că în 2012 dinamica inflaţiei are şi va avea suişuri şi coborâşuri influenţate nu doar de fluctuaţia efectivă a preţurilor în acest an, ci şi de felul în care s-au mişcat preţurile în 2011. Mişcare influenţată, la rândul ei, de evoluţia preţurilor în 2010, anul în care creşterea cu cinci puncte procentuale a taxei pe valoarea adăugată a produs dezordine în tabloul inflaţiei.

În 2010, în prima parte a anului, deşi România se confrunta cu o recesiune dură, curba inflaţiei descria o mişcare calmă. Rate lunare dintre cele mai mici, de 0,20, apoi de 0,16 şi de 0,15% au readus mişcarea preţurilor în coridorul de ţintire a inflaţiei. Şi dintr-o dată, în iulie 2010, a intervenit ruptura. Inflaţia lunară a urcat brusc la 2,58%, împinsă acolo de creşterea TVA. Rata pe 12 luni a sărit şi ea, de la 4,38 la 7,14, apoi până la 8,41%. Din cele 27 de ţări ale Uniunii Europene, multe dintre ele suferind de inflaţii mari, România ajunsese în prima parte a lui 2011 la inflaţia cea mai mare. Pentru ca în iulie 2011, tot brusc, aşa