Într-o primăvară de demult – era prin anii ’70 ai secolului trecut –, am primit misiunea de a aduce acasă doi miei.
Eram prin clasa a doua, iar de la şcoală m-am dus glonţ, cu ghiozdanul în spate, la consăteanul cu care se făcuse tocmeala (cred că preţul, plătit de taică-miu, a fost o sobă de cărămidă şi o cameră zugrăvită). Nea Costică a băgat mieii într-un sac de cânepă, pe care mi l-a pus în braţe. Mieii erau micuţi, să tot fi avut vreo trei-patru kilograme fiecare. Am fugit cât am putut de repede, ca să ajung acasă şi să-i eliberez din strânsoarea sacului. Sufeream când îi simţeam zbătându-se, dar nici nu puteam să le dau drumul pe uliţă, să-i mănânce câinii. Dar şi mai tare mă durea gândul că mieii aceştia drăgălaşi vor fi tăiaţi la Paşte...
Am ajuns. Baba - bunica din parte mamei - s-a uitat la mieii mei şi a zis: „Sunt miele. Mai bine le-am ţine de prăsilă". Bună idee! Am început o campanie de convingere a părinţilor: că e păcat să tăiem mieii, mai ales că, uite, sunt miele şi anul viitor vor fi oi... şi vor face, la rândul lor, alţi miei... vom avea în fiecare an carne de miel, ba chiar vom mai şi vinde... plus că astea sunt atât de mici, încât nu prea ai ce alege din ele...
Am reuşit! Dar nu oricum, ci cu promisiunea fermă, luată printre lacrimi şi sughiţuri, că mă voi ocupa personal de creşterea mieluţelor, dându-le apă şi mâncare şi având grijă să le închid seara în grajd. O vreme nici n-a fost greu: aveam, în spatele grădinii, o păşune pe care primăvara păşteam vacile şi jucam picioroanga, dar care în câteva săptămâni avea să devină fâneaţă.
Am ajuns la o bună comunicare cu mieluţele mele. Le-am pus nume, le dădeam boabe din palmă şi le scărpinam la gât. Îmi recunoşteau vocea de la distanţă, iar vocalizelor mele piţigăiate - sâcărică-sâcă-sâcă-sâcă-sâ... - le răspundeau cu voioşie: mheeeeeeeee... În rest, se ascundeau prin fân
