Cosmin Perţa, Fără titlu,
Piteşti, Editura Paralela 45, 2011
Printr-un non-titlu, care ar putea părea avangardist, dar şi prin propoziţia din dedicaţia volumului („Aceasta nu este literatură”), Cosmin Perţa îşi asumă, vădit, o intenţie antipoetizantă. Totuşi, stilistica nudităţii figurative nu monopolizează toate poemele, fiindcă tropul se insinuează, ca un fur, în „povestirea” despre sine.
Fără titlu reprezintă, de fapt, o „autobiografie” poetică în două părţi, una a amintirilor şi alta a prezentului: „Mă numesc Cosmin Perţa,/ am 27 de ani, un metru 86,/ 94 de kilograme,/ şi, cu toate acestea,/ nu mă pot stăpâni să nu plâng”. Suferinţa care declanşează mărturisirea nu are cauze existenţiale precise, deşi poetul practică un soi de voluptate a autoportretizării negative, a autoponegririi, a osândirii simbolice şi a anatemizării cinice, aşezându-se singur la stâlpul infamiei: „mediocru”, „superficial”, „lepădătură”, „om bun de nimic”, „vierme”, „gunoi”, „ratat”, „slab de minte”, „oligofren”, „parazit” ş.a. A fi „în contradicţie cu viaţa” şi „rupt de realitate” sunt însă elementele care par să genereze o criză identitară, mai degrabă de tip existenţialist: „Mătasea inimii mele se înfăşoară/ În jurul picioarelor mele./ Nu pot exista”. Dacă există aici o deficienţă, o boală, în sens larg, aceasta nu este alta decât boala de viaţă. Şi întregul itinerariu scriptic se inundă de nostalgia copilăriei, ca vârstă a transgresării realului în vizuina protectoare a imaginaţiei: „Vântul acela rece, din copilărie, mi se prelinge pe braţe/ Din nou, ca la cinci, şase ani./ Doar că nu mai am nici un tremur sub piele,/ Nicio iluminare,/ Niciun culcuş fermecat/ În care să mă ascund şi să plâng”. De altfel, „autoreconstrucţ ia” fiinţială începe cu întoarcerea într-un „paradis” rural al copilului şi al adolescentului, „în lumea aceea verde, ver