În România, dar și aiurea, politica este sinonim al corupției. Imaginea politicii ca simplu joc corupt, meschin și contrar interesului public are ca efect reducerea maximă a controlului opiniei publice asupra instituțiilor. Scăpată de sub controlul cetățenilor, politica se transformă în antipolitică. Pentru ca acest artificiu să nu fie observat, dezbaterea politică este înlocuită de circul politic cel de toate zilele. Iar circul politic nu este un simplu divertisment, ci o operațiune care oferă politicienilor un spațiu de mișcare în care, din pudoare sau repulsie, cetățeanul nu mai intervine, decît, eventual, la alegeri. Între timp, politica se justifică, așa compromisă cum este, prin nevoia înstăpînirii ordinii. Dintotdeauna frica de dezordine a fost cel mai bun alibi al politicienilor. Căci, fără ordine, omul nu ar fi decît o fiară gata să-și sfîșie semenii. Doar politicienii îl mai pot opri. Așa că, oricît de mare ar fi repulsia față de politică și de protagoniștii săi, aceasta rămîne un rău necesar. Această idee, devenită loc comun în lumea actuală, traduce, la nivelul înțelegerii comune, o filozofie politică influentă: liberalismul hobbesian. În mitul liberal al așa-numitei stări naturale, omul-lup era o fiară care lupta pentru supraviețuire într-o lume rea. Dictonul din De cive, Homo homini lupus, prin care Hobbes relua antica formulă a lui Plaut din Asinaria, era menit să justifice absolutismul, nu să-l combată. Pentru a nu mai fi cel mai mare pericol pentru specia sa, omul trebuia supus politicii. Și astăzi, la noi, pentru vulgarizatorii hobbesieni, omul este programat de la natură să lupte împotriva tuturor și nu poate să urmărească scopuri comune decît constrîns. Și pentru a fi domesticit omul are nevoie de o guvernare autoritară care să permită consolidarea societății și realizarea interesului general. Cam aceasta pare a fi filozofia politică care