Dragă Osea, Nu pot să nu te văd chiar pe tine în portretul pe care i-l faci lui Villon, de spiriduș genial, aflat mereu în mișcare, stăpînit de demonul neastîmpărului. Un trickster al poeziei, care provoacă și se lasă prins în capcanele unei păduri întunecate, domeniu de vînă­­toare și loc de adunare a duhurilor. Îți văd zîmbetul din noaptea în care „umaniștii“ au venit să te ridice: erai deja călător pe drumul întortocheat al propriului destin, cu un picior în prezentul care le îngrozea pe cele două doamne, cu unul deja dispărut în Siberia. Nu-ți pot asocia melancolia sau, dacă accept drumul acesta, o văd ca pe o melancolie activă: e melancolia lui Dante, a luptătorului, a exilatului pe veci neîmpăcat cu îndepărtarea de o Florență ideală, cetatea farmaciștilor bancheri. Tu, dragul meu Osea, ești cel care a văzut culorile acelei Commedia, care a reușit să închidă ochii și a visat spinarea tărcată, luminoasă, a lui Gerion... Toate astea mă fac să te imaginez acum ca pe un receptacul al groazei, ca pe un mucenic care-și savurează exilul, care absoarbe energii vitale din teroare. Mă rog doar ca biata carcasă, roata neferecată pe care ai primit-o, să te țină... Revin, iată, la mica mea obsesie, adică la tovarășul Gorki și la a sa întoarcere în Rusia sovietică: relatările referitoare la vizita lui de la Solovețki diferă așa cum numai basmele se pot ramifica în zeci și zeci de variante. Ceea ce rămîne, însă, este articolul scris de Marele slujbaș al suferinței. Gorki scrie aproape cu invidie despre ghivecele de flori de pe pervazele celulelor, despre flăcăii solizi care dau voios la sapă. Solovețki nu e altceva decît o mare, veselă școală de vară, unde e pus în aplicare proiectul reeducării răufăcătorului. Care răufăcător primește cu voioșie reeducarea, tocmai pentru că-și dorește reintegrarea în noua societate. Mi-l amintesc pe Morgan Freeman, în Shawshank redemptio