O carte demnă de interes a publicat recent Ana Selejan, cel mai harnic şi dedicat documentarist al realismului socialist de la noi. Spun documentarist pentru că cele nouă volume ale "Literaturii în totalitarism" au fost adesea greşit plasate în rândul cărţilor de critică sau de istorie literară. În afară de o ordonare cronologică şi de clasificări minimale, completate pe alocuri de un discurs frugal în conţinut dar inflamat în expresie, aceste cărţi nu fac în fond decât să transcrie propriu-zis documente ale epocii.

Ele au mai degrabă aspect de texte comentate decât de volume critice autonome. Efortul autoarei nu trebuie minimalizat, în condiţiile în care la începutul anilor '90 posibilităţile tehnice ale cercetătorului român mai aveau încă prea multe în comun cu penuria optzecistă, însă nici nu trebuie înţeles drept mai mult decât este: o restituire documentară.

Într-un fel, Ana Selejan a fost cercetătorul potrivit în contextul potrivit. "Literatura în totalitarism" combină, într-o ecuaţie destul de greu de înţeles azi, răbdarea şi devotamentul puse în slujba restabilirii "adevărului integral" cu tonul vindicativ al "privirilor înapoi" specifice primilor ani de după Revoluţie. Cele două impulsuri ale societăţii româneşti de atunci se găsesc sintetizate în demersul Anei Selejan: nevoia urgentă de a reda factualul istoric după mai bine de patru decenii de fals, plus nevoia de a identifica vinovaţii şi de a-i trage la răspundere. Nu calmul analitic, ci răbufnirile inchizitoriale sau ironia cenuşie şi aspră, cu valenţe compensative, sunt dominante în cărţile Anei Selejan. Abia odată cu studiile ulterioare ale Sandei Cordoş sau Eugen Negrici am început să înţelegem câte ceva din mecanismele de funcţionare a realismului socialist.

Mai grav e însă că logica afectivă poate fi suspectată că şi-a pus amprenta asupra concepţiei antologiei şi că autoarea n-a